Palimpsest cu un colț de cameră

de Alina Purcaru acum 10 luni

Să-i spunem roman grafic pentru că alt termen mai apropiat nu avem la îndemână, dar la fel de bine i-am putea spune șaradă în imagini și foarte puține cuvin­te. Sau poem grafic sau album de artă sau oracol sau, așa cum cele mai bune cărți arată în miezul lor nevă­zut, jurnal cu file albe, pentru semnele (sau convinge­rile) pe care memoria le-a ascuns adânc, cel mai adânc, în fiecare.

 

Cartea care suportă lejer toate aceste apelative și decodari este inclasabila Aici, de Richard McGuire, o meditație profund originală și emoționantă despre memorie și intimitate, despre pierdere și iluzii. Ipoteza de la care pornește artistul ar fi aceea că, în majoritatea timpului, aparatul nostru interior de emotii și proiecții nu se ia în calcul decât pe sine și ceea ce cunoaște sau poate anticipa. În majoritatea timpului, el și noi odată cu el rămâne rupt de neprevăzut, de marile falii temporale care au modelat lumea (inclusiv propriul colțișor de lume), rupt de transformările istorice, de viața astrelor și de creșterea infinitezimală a mladițelor de copaci – forme tăcute ale vieții, care își continuă netulburat lucrarea, în timp ce noi ne sorbim ceaiul, ne verificăm cea­sul, schimbăm tapetul sau ju­căm mim cu prietenii. Într-un fel, oricâte proiecții de viitor am face, e mereu vorba despre „aici“, un „aici“ cunoscut, personal și semnificativ, un nucleu pulsatil, cu valoare de adevăr care s-a conservat de-a lungul mileniilor, în pofida oricător schimbări. Și acest adevăr e unul modest, în aparen­ță, dar eminamente definitoriu pentru condiția noastră, cu tot ceea ce derivă din el, bun și, în egală măsură, înspăimântător: niciodată nu vom lua în calcul în primul rând viața soarelui, ci propriul colțișor, oricât de mic, pe care îl ocupăm sub același soare. De mii de ani, același soare, aceleași fixatii, minate de aceeași efemeritate. Importanța „aici“ e numai și numai o lamelă de timp, pe căt de fragilă, pe atât de prețioasă, tocmai pentru că în afara ei își urmează ritmul marile malaxoare ale istoriei, surde și oarbe la micile noastre adevăruri. Ele schimbă și relativizeaza totul, hrănind paradoxul acestui cuvânt mic, ca un cip indispensabil pentru memorie. „Aici“ începe și a înăm propriilor experiențe și, în același timp, al inevitabilei relativizari a aceleiași importanțe atunci când, desprinzându-ne privirea de pe pro­priul ombilic, aplicăm o perspectivă la scară ceva mai mare. Dacă nu milenară, atunci măcar generațională. El o face foarte simplu: ia un cadru, același, dintr-o cameră, și pe această pânză fixă suprapune felii din alte timpuri – trecut care merge până în era mamuților și viitor care anunță experiența cotidiană a hologramelor sau implozia soarelui (despre asta se vorbește, ca despre un moment străin cu totul de viețile noastre, într-un program TV).

 

Citește în continuare Aici.

Vă recomandăm şi