Cărţi la Editura ART

de Grete Tartler acum 7 luni

Pasiunea lui Ernst Gombrich (1909- 2001), autor austriac - şi britanic, din a doua parte a secolului trecut - pentru marile introduceri formatoare ar putea fi legată, probabil, de propriile sale studii gimnaziale la Theresianum. În Viena atât de culturală a vremii sale (Ernst era fiul unei profesoare de pian care studiase cu Bruckner, în casa lor veneau Mahler, Schönberg şi Adolf Busch etc.), Academia Theresianum a orientat generaţii întregi asupra studiilor clasice - şi în general asupra marilor „stâlpi" educaţionali din Jugendstil (o mai face şi astăzi). Tânărul Gombrich şi-a continuat apoi la Universitate studiile de istoria artei şi arheologie, dar şi de psihologie şi filozofie, în efervescenţa anilor dominaţi de Cercul de la Viena. Dar abia în exilul la Londra din perioada nazismului şia putut dezvolta teoriile despre imitarea naturii, funcţia tradiţiei, validitatea perspectivei, interpretarea expresiei. Profesor de istoria artei şi autorul câtorva zeci de scrieri fundamentale în domeniu, nu şi-a uitat pasiunea pentru esenţializare edificatoare, scriind, între altele, poate cea mai citită Istorie pentru tineri şi reuşind acelaşi lucru cu prezentul volum. Gombrich captivează, înviind cuceritor cele mai importante momente din istoria artei. Lecturile sale filozofice descoperă, de exemplu, în sculptura greacă, viaţa interioară a personajelor (după „marea deşteptare" din arta egipteană, totuşi lipsită de naturaleţe): „Socrate, care avea şi o formaţie de sculptor, îi îndemna în această direcţie pe artişti: ei trebuiau să reprezinte frământările sufletului, observând cu atenţie modul în care sentimentele afectează corpul în ac- ţiune". De neuitat rămâne argumentul Papei Grigorie cel Mare (sfârşitul secolului al VI-lea) în favoarea acceptării picturilor sacre, că „numeroşi membri ai Bisericii nu ştiau nici să scrie, nici să citească şi că pictura putea să contribuie la instruirea lor, precum cărţile cu poze pentru copii: ...Faptul că o autoritate atât de mare s-a pronunţat în favoarea picturii a fost de o importanţă covârşitoare pentru istoria artei. Arta era admisă, dar în formă limitată". Şi tot datorită intuiţiei lui Gombrich înţelegem forţa calmă a arhitecturii romanice medievale: „Mase de piatră... care amintesc că în această lume datoria Bisericii este să lupte contra puterii întunericului, până în ceasul Judecăţii de Apoi". Sau - învăţăm să desluşim apropierea de Giotto prin lecturile din Petrarca şi Dante.

 

Îndeosebi arta italiană stârneşte pana fostului student la psihologie: „Ca o fiinţă vie, Mona Lisa aproape că se schimbă sub ochii noştri şi nu o regăsim aceeaşi de fiecare dată când revenim la ea.... Uneori citim în ochii ei o nuanţă de ironie, alteori percepem melancolie în zâmbetul ei." Căci numai Leonardo descoperise, în epocă, soluţia: „Pictura trebuia să lase privitorului ceva să ghicească. Când contururile nu sunt foarte ferme, când forma e oarecum vagă, ca şi cum ar dispărea în penumbră, impresia de uscăciune şi rigiditate dispare". În afară de această tehnică numită sfumato, da Vinci înţelesese că şi asimetria peisajului contribuie la mister: „În dreapta, orizontul pare mult mai înalt decât în stânga. După cum ne uităm la unul sau la altul din aceste orizonturi, personajul ni se pare având o osatură şi atitudini diferite." În plus, crede Gombrich, marea artă rămâne de a şti unde să te opreşti.

 

Citeşte restul articolului aici.

Vă recomandăm şi