Axolotul. Povestiri cu cronopi si glorii – Lui Cortazar i se permite orice

de Adriana Gionea acum 1 an

Când ajungi să citeşti ce-i trece prin cap lui Cortazar, te întrebi dacă nu cumva face parte dintr-o castă specială, a privilegiaţilor cărora li se permite orice în relaţie cu limitele unei realităţi înţelese ca verosimil şi coerent. El are voie să pară aberant în prozele sale, să se ia la trântă cu logica precum un copil sfidător ce inventează orice pentru a reuşi să atragă atenţia asupra lui fără a provoca stupoare, ba mai mult, ajunge chiar să fie luat în serios ca nimeni altul, apoi să fie pus în galeria oamenilor mari ce au făcut din avangarda sud-americană ceea ce este şi azi: un izvor nesecat de inspiraţie pentru experimentele ajunse în zona realismului magic sau a suprarealismului bine deghizat în real. Julio Cortazar scrie cu atâta convingere şi nonşalanţă despre fiinţe imaginare, tablouri celebre interpretate nastruşnic, bizarerii amuzante, ritualuri casnice halucinante, cu tigri şi reuniuni ciudate, sau despre o Romă personală bizară, ameninţată de furnici, încât ajungi să-l crezi pe cuvânt atunci când povesteşte despre transformarea omului într-un axolot, o vietate despre care puţini au auzit, dar el susţine că o vede oricând vrea la un acvariu din Paris, sau despre nişte fiinţe cu apucături opuse, numite cronopi şi glorii.

Prozele adunate în volumul Axolotul. Povestiri cu cronopi şi glorii devin un deliciu pentru fanii lui Julio Cortazar, dar şi pentru cei dornici de a citi despre o realitate răsturnată fără ca suprarealismul să fie intruziv şi flamboaiant ca în scrierile unui novice (abia când îl citeşti pe Julio Cortazar îţi dai seama că răsturnarea unei realităţi cu fundu-n sus este o artă şi nu oricine îşi permite fără a se face de râs şi a-l irita pe cititorul gata să creadă că-şi pierde timpul cu aberaţii). Ori de câte ori scrie despre fapte ieşite din comun sau despre vieţuitoare inventate, Cortazar se foloseşte de o naturaleţe a insolitului obţinut prin modificarea subtilă a unui detaliu bine ancorat în real, încât suprarealismul nu-ţi explodează în faţă, ci mai degrabă se prelinge în amănunte ce stârnesc râsul odată ce ritualul cotidian este parodiat într-un cabinet de curiozităţi devenit o galerie a rutinei familiale ironizate, sau te fascinează prin vizualul poetic desprins de stereoptipurile asociate unui mare oraş, precum Buenos Aires, Roma sau Paris.

Citește în continuare aici.

Vă recomandăm şi