Arta romanului şi ambiguitatea alegoriei
„Epoca persoanei întâi singular" este denumirea dată de Emerson unei perioade foarte importante pentru cultura americană, care a marcat deceniile anterioare izbucnirii Războiului de Secesiune. Acum, pentru figurile literare de prim plan, poetul şi profetul înseamnă acelaşi lucru, glasurile acestora se suprapun, iar transcendentalismul american al anilor 1830 - 1840, reprezentat în primul rând de Emerson, se afirmă drept prima mişcare filosofică de reală anvergură din acest spaţiu cultural. Iar dacă Emerson este, după cum a afirmat Richard Poirier, „marele inovator al literaturii şi limbii acestor decenii, precum şi marele gânditor al perioadei", opera lui Melville şi Hawthorne reprezintă, cumva, punerea în practică a teoretizărilor sale, numai că scrierile amândurora depăşesc cu mult graniţele transcendentalismului sau ale oricărui alt curent filosofic ori literar, fiind imposibil să judeci Moby Dick sau Litera stacojie doar în conformitate cu strictele cadre ale gândirii vremii în care cărţile respective au fost scrise. Căci Melville şi Hawthorne, prin demersul lor (deopotrivă literar şi metafizic), duc cititorul pe un tărâm al multiplelor semnificaţii şi, nu o dată, ating un nivel al ambiguităţii expresive şi textuale care trimite nu atât la ideile secolului al XIX-lea, cât mai degrabă la criza interpretării despre care se vorbeşte cu obstinaţie în perioada contemporană.
Hawthorne publică Litera stacojie (care este, în paranteză fie spus, şi cea mai de succes scriere a lui) în 1850, impunând, deodată, un standard extrem de ridicat la nivelul prozei, câtă vreme acesta este cel dintâi roman cu adevărat mare din literatura americană. Cartea aceasta e urmată, în 1851, de Casa cu şapte frontoane (The House of Seven Gables), considerată de Henry James a se apropia cel mai mult de „opera ideală". Dincolo de aparenta istorie a unei case bântuite şi de accentele gotice gustate în epocă (şi nu numai!) de o anumită categorie de cititori, Hawthorne celebrează natura şi, în directă relaţie cu ea, individualitatea umană ce derivă din şi e profund înrudită cu ritmurile acesteia, expresie a „căldurii vitale" şi a „fluidului electric" al adevăratei umanităţi. Însă el nu pierde din vedere nici cultura, înţeleasă, aici, drept expresie a existenţei sociale. Romanul se transformă, astfel, într-o meditaţie profundă şi gravă cu privire la dramele ce pot apărea ca urmare a imposibilităţii stabilirii unui acord perfect între eul natural şi manifestarea socială (ori culturală) a acestuia.
„Oare niciodată, niciodată n-o să ne descotorosim de trecut?" se întreabă, la un moment dat, Holgrave, unul dintre personajele romanului şi, deloc întâmplător, cel prin intermediul căruia Hawthorne aduce în discuţie alte probleme care l-au preocupat în mod deosebit: relaţia dintre trecut şi prezent şi, pornind de aici, locul şi rolul artistului în societate. Căci, deşi Emerson şi Thoreau accentuaseră ideea edenicei lumi americane, un spaţiu privilegiat unde fiinţa umană s-ar putea detaşa de istorie pentru a începe o existenţă având alte fundamente, Hawthorne demonstrează, prin toate scrierile sale, că ipoteza nu se susţine, decât, eventual, la nivel strict teoretic, câtă vreme coloniştii veniţi în Lumea Nouă au luat cu ei, de acasă, propriul trecut, aducând pe continentul doar aparent al tuturor posibilităţilor sentimentul păcatului, vinovăţiile de tot felul, spaimele profunde şi speranţele care doar uneori se împlinesc. În plus, puritanismul şi toate excesele acestuia vor marca pentru totdeauna societatea americană, consideră Hawthorne, el însuşi fiind incapabil să scape complet de remuşcările determinate de faptul că unul dintre strămoşii săi, John Hathorne, a avut un rol cât se poate de activ în procesele de vrăjitorie desfăşurate în Salem. Imaginarul epocii puritane l-a interesat, deci, profund pe scriitor nu doar ca subiect istoric ori ideologic, ci şi pentru că îi definea existenţa. De aceea, el va reveni asupra unor astfel de aspecte în numeroase texte, modificând, însă, alegoria de origine puritană şi transformând-o într-un demers mult mai elaborat de interpretare a semnelor ce definesc însuşi sufletul uman. Prin urmare, chiar dacă The House of Seven Gables este cartea „cea mai legată de actualitate a lui Nathaniel Hawthorne", după cum afirma tot Henry James, autorul reuşeşte să configureze o structură narativă densă şi complexă, prin intermediul căreia evidenţiază legăturile profunde dintre trecut şi prezent şi, mai mult decât atât, imposibilitatea omului de a trăi exclusiv în orizontul zilei de azi. Căci blestemele celor morţi par a determina soarta celor vii, destinele a se relua generaţie după generaţie, cu aceleaşi greşeli (chiar dacă plasate în cadre diferite) şi, mai cu seamă, cu aceeaşi imposibilitate de a scăpa de trecut. Astfel, pentru a intra în posesia terenului mult râvnit pe care este amplasată Casa, colonelul Pyncheon îl acuză pe proprietar, Matthew Maule, de vrăjitorie, fapt ce-i va aduce acestuia condamnarea la moarte, nu înainte, însă, de a pronunţa un teribil blestem la adresa prigonitorului său şi a familiei sale: „Cu sânge să-i potolească Dumnezeu setea!" Lucru care se va şi întâmpla, moartea inexplicabilă sau complicaţiile tragice marcând întregul neam al celui prea însetat de avere.
