Art Spiegelman – „Maus” sau cum să aduci problema genocidului în fața lumii postmoderne

de Levantul acum 4 ani

Desenatorul și scriitorul american de origine evreiască Art Spiegelman a stabilit un punct de cotitură în istoria benzilor desenate atunci când povestea tatălui său - un evreu polonez captiv în al Doilea Război Mondial -, transpusă într-un roman grafic, a fost distinsă cu premiul Pulitzer în 1992.

Relatarea ar fi putut eșua uitată sau prea puțin consultată în patrimoniul de istorie orală al omenirii. Pe de altă parte, BD-urile sunt destinate unui public larg și sunt considerate o lectură facilă, două „defecte" care, printr-o ușoară deplasare a tipului de conținut de la cultura pop la un subiect serios, au devenit avantaje în cazul de față. Benzile desenate s-au dovedit cel mai bun mijloc - poate chiar mai bun decât cinematografia - de a aduce în lumina reflectoarelor destinul unor oameni striviți sub bocancul ideologiei naziste și sufocați într-un mediu al instinctului de supraviețuire. O povestire depănată pe îndelete, neconstrânsă de formatul unui film artistic sau documentar, într-o formă tehnic accesibilă și comunicațional magnetică. Acest roman grafic nu numai că este o lungă povestire în ramă, dar, tocmai pentru că istoria este relatată de un supraviețuitor al Holocaustului - adică de un om care a aflat ce/cum este viața trăită la extreme -, el transmite un mesaj despre umanitatea și mai ales despre animalitatea omului, în condiții care au polarizat puternic această ambivalență.

Desenul în tuș, simplu/clasic, fără coloratură, potențează atmosfera morbidă, apăsătoare, gri-ul acelor ani (întocmai ca în Lista lui Schindler). Accentul cade pe dialog (unde liniile pot avea un rol; vezi, de exemplu, discretele trăsături ale fețelor, posturile) și mai puțin pe efectul artistic. Ideea folosirii animalelor ca tipuri umane soluționează prin semnificații imposibilitatea de a insista pe descrierea trăsăturilor de caracter în BD. Metafora „șoarecele și pisica" este perfectă.

După lectura acestei istorii, nu cred că mai rămâne cineva cu impresia că războiul și genocidul sunt/trebuie să fie lucruri onorabile sau valorizabile și că răspunderea pentru ele este imputabilă unilateral.

Echipa de la editura ART, care s-a ocupat de ediția în limba română, merită felicitări, cu atât mai mult cu cât efortul lor de a scoate un volum într-un format de excepție nu va fi răsplătit pe măsura curajului și scrupulozității lor de un public român tot mai dezinteresat de lumea cărții.

Citiţi restul articolului aici.

Vă recomandăm şi