În timp ce, muzical vorbind, Ecclesiastul e un ostinato, ce reia tema incipientă (şi, de fapt, unică) până la propria-i istovire, Cântarea Cântărilor ar fi (zis cvasi-pleonastic) o cantată; în ciuda cantabilităţii, însă, cel mai hermetic text este al ei, – pe când al cestuilalt e sapienţial şi, ca atare, mult mai transparent.
Ca şi în cazul Cărţii Psalmilor (Brumar, 2007), transpunerea în stihuri româneşti
a celor două texte biblice faimoase constituie (într-o accepţie, sperăm,
benefică) o compilaţie... Ar fi de-a
dreptul derizoriu (ba chiar aproape sacrileg) să încercăm un comentariu al lor
în câteva cuvinte. Întrucât inconturnabila clapetă a volumului trebuie, totuşi,
scrisă, spune-vom doar atât: în timp ce, muzical vorbind, Ecclesiastul e un ostinato,
ce reia tema incipientă (şi, de fapt, unică) până la propria-i istovire, Cântarea Cântărilor ar fi (zis
cvasi-pleonastic) o cantată; în ciuda
cantabilităţii, însă, cel mai hermetic text este al ei, – pe când al cestuilalt
e sapienţial şi, ca atare, mult mai transparent. Cât despre cel dintâi, făcând
abstracţie, aici, de conotaţiile-i absconse şi de subtextu-i esoteric, un
comentariu optim (în, bineînţeles, puţine vorbe) ar fi acela din Samariteanca, o „proză” a marelui poet
Arghezi: „Şi în mijlocul mânăstirii, urzită cu fulgi de ceaţă, ea [«ţiganca
tânără şi frumoasă», n.n.] porni cu
urciorul cu apă, ridicându-şi fusta ca o togă deasupra unui trup negru, molatic
şi sprintem, ca din Cântarea Cântărilor, însoţită de murmur de cobze.”
Ş.
F.