„Prin învățare, prin cultură, prin educare și educație se pot atinge idealurile“ - interviu cu Maia Morgenstern

Stimată doamnă Maia Morgenstern, totul începe și totul continuă – de-a lungul întregii vieți – cu educația. Să începem cu primii ani... Ce rol a avut educația din familie în formarea dvs. morală și spirituală, în conturarea personalității dvs.? Ce rol au avut, în acest proces, părinții dvs., prin principiile și valorile pe care vi le-au cultivat, prin puterea exemplului personal?

Educația a jucat și joacă un rol esențial în existența mea, în viața mea așa cum o înțeleg. Am înțeles educația ca pe un proces care nu se încheie, ci continuă. Este ceea ce am încercat și eu să transmit mai departe, ca idee și ca procedură, ca manieră de a fi, celor ce vin după mine, copiilor mei, dar și celor aflați în preajma mea. Încă nu s-a terminat procesul educațional, educația nu s-a terminat, pentru că ceea ce au știut, au înțeles să facă părinții mei, deși am fost un copil dificil, năbădăios și nerăbdător, intenția lor, demersul lor, cum spunea și mama în cuvinte, și tata în mod practic, a fost: „învață să înveți“.

Sigur, copil fiind, îmi doream să mă ajute mama, eventual să-mi rezolve problemele, exercițiile, mai ales la matematică, ce mergea mai greu, și cu asta basta. Mă duc cu tema făcută la școală și totul e simplu. Nu!, spunea mama. Împreună încercam să stârnim procesul de a învăța cum să înveți. Totul, până la urmă, felul în care o făceau părinții mei ca un joc, mai multe jocuri, în plimbări, cât s-au priceput, și eu cred că s-au priceput, să stârnească, să dezvolte, îngăduie în mine curiozitatea de a afla mai mult, și, mai precis, nu mură în gură, țin minte că asta mă și supăra. „Caută în dicționar!“, îmi răspundea tata, când îl întrebam câte un cuvânt în rusă sau în franceză sau mai știu eu ce. Asta spun: e un proces îndelungat, unde curiozitatea și jocul, joaca și rigoarea s-au întregit. Îmi plăcea să prelungesc să lucrez cu mama, pentru că avea răbdare.

Ce vă amintiți din primii ani de școală? Cum ați trăit întâlnirea cu școala și cărțile? Cum era doamna învățătoare? Ați fost o elevă silitoare, ați luat premii?

Am să încep invers. Niciodată nu am luat vreun premiu la școală. Nici măcar mențiune, nu premiul întâi, nu premiul doi. Niciodată! Premiile au început să apară în viața mea după aceea. A fost un proces anevoios, m-am adaptat greu, greu la școală. Îmi era greu să mă trezesc. Eram depășită de obiecte, de proceduri. Mi-ar fi plăcut să prelungesc mai mult jocul, joaca. M-am adaptat greu cu rigorile școlii, cu uniforma, cu cerințele. Cea mai mare plăcere, îmi plăcea să prelungesc să lucrez cu mama, pentru că avea răbdare, și numai pentru mine, să prelungim orele de studiu, dar îmi ardea și de joacă și de mers pe afară, și atâta timp cât procesul de învățare se desfășura ca un joc, era în regulă, când începeau să fie funde rupte la trei greșeli, atunci începea să devină o corvoadă.

Cum s-au născut în dvs. pasiunea pentru artă și, mai concret, dorința de a deveni actriță?

Eu n-am avut destulă vreme să mă joc. Pasiunea pentru artă mi-a fost cultivată de părinții mei, care încurajau, cum am spus, curiozitatea. Mergeam la teatru, la cinema, la cinematecă. Stătea tata împreună cu mine ore întregi la rând să cumpărăm bilete, abonamente, pentru cinematecă. Atunci am dat cu nasul, am cunoscut și cinema de artă, cred eu. Și de la o vârstă foarte fragedă, cred că de la Teatrul de Păpuși sau concomitent, am sărit direct în teatrul de avangardă. Am văzut Regele Lear, și teatrul de păpuși, și cred că... M-a încurajat tata foarte tare să citesc foarte mult teatru, și să ascult teatru radiofonic, pentru că noi nu aveam televizor, și atunci ascultam teatru radiofonic. Probabil că, în mintea mea, în felul ăsta, imaginația și fantezia se dezvoltau, căpătau noi dimensiuni, noi valențe, construiam decoruri, seturi ale spectacolelor, pieselor de teatru radiofonic ascultat.

Să revenim la ideea de educație. Ce rol joacă educația în viața individului și a societății?

Cred că prin tot ce am spus răspund la această întrebare. Educația joacă un rol esențial, e un proces care nu se încheie niciodată, în niciun domeniu. Și este important și interesant pentru mine. Nu vreau să dau definiții în general, dar educația înseamnă aplecare către studiu, către a afla, pentru că niciodată nu știm destule. Și importante sunt întâlnirile, cred eu, și cu mentori, cu dascăli, care se pricep a-ți deschide mintea și, implicit, sufletul, a-ți stârni și saluta curiozitatea, a nu te face să te simți prost de nimic, dacă nu știi una și alta, niciodată nu le știi pe toate. E un truism, dar importante mi se par și aceste întâlniri.

Am înțeles educația ca pe un proces care nu se încheie...

Cum v-ați educat copiii? În baza căror principii, valori și idealuri?

Cum am spus și mai devreme, cred că am reușit, sau cel puțin am făcut toate eforturile, să-i îndrum către studiu, către descoperirea vocațiilor, a domeniilor în care se simt bine și își doresc să existe ca profesioniști, ca oameni. Am încercat să atrag atenția, și cred că am reușit, că prin învățare, prin cultură, prin educare și educație se pot atinge idealurile, țelurile, scopurile.

Cum este societatea românească din punctul de vedere al educației?

Am să vă spun numai ceea ce simt, cred, înțeleg, gândesc eu, după percepția mea. Vorbim foarte mult, ceea ce-mi dau seama este că vorbim, vorbim, vorbim. Mă uit rar la televizor – asta fiind un defect, o calitate, cine poate ști? Dar ceea ce constat e că vorbim enorm despre cum este societatea românească din punctul de vedere al educației, cât de mult e de îmbunătățit, cât e de deficitar acest capitol, acest paragraf, acest domeniu al existenței, al ființării noastre. Nu este context în care să nu aud – cel puțin eu, sau ăsta o fi fost norocul meu, o fi fost coincidența de care mă izbesc eu –, nu este context în care să nu aud un zgomot imens, o gargară nesfârșită în legătură cu cât, cum ar trebui îmbunătățit, în ce fel s-ar cuveni ca biata educație să constituie o prioritate, totul e cu „ar“, un condițional- optativ permanent, la fiecare colț de întrunire, în fiecare context, la fiecare conjunctură, cât e de năpăstuită educația, cum e lăsată. Asta este experiența mea, poate n-o fi chiar așa, pot vorbi numai prin prisma experiențelor mele. Aș vrea să subliniez, acest interviu sau această discuție, felul în care-mi deschis sufletul, mintea în fața dumneavoastră reprezintă un moment în care ideile, părerile mele se cristalizează într-un anumit fel, și nu în altul. Poate, cine știe, în alt context, peste altă vreme vom discuta altfel. Acum vă pot spune cu sinceritate că asta simt: că se vorbește foarte mult. N-am nicio îndoială din discursurile, din felul în care dialogul se poartă, discursurile se succed, se înlănțuie în ceea ce privește îmbunătățirea educației, și felul în care educația ar trebui să constituie prioritatea zero pentru mersul înainte al societății. Și constatăm că se face extrem de puțin. Numim acum zone defavorizate, într-un colț al țării, în altul, în miezul țării, departe-aproape, și durerile, și neputințele în ceea ce înseamnă educația ca prioritate sunt cutremurătoare. Dincolo de marile colocvii, realitatea din teren… Încerc, în ceea ce mă privește, să mai spun o poezie, să mă-ntâlnesc, să deschid gustul pentru lectură. Cred că sunt formule empirice: e foarte frumos din partea mea, îmi dau seama, dar nu-i destul. Din punctul acesta de vedere, poate că ar trebui elaborate strategii în ceea ce privește educația în mod realist și implementate în mod și mai realist.

Articolul integral poate fi citit în numărul 22/Noiembrie 2021 al revistei Tribuna Învățământului.