Mai multe Americi posibile

acum 7 luni
Marea prietenie dintre fiul unor nobili francezi care au scăpat ca prin urechile acului de ghilotina Revoluţiei Franceze și un englez aventurier; nostalgia unui American născut la Paris care scrie despre țara sa de origine și aventurile kafkiene ale unor personaje care se învârt într-un New York decupat parcă din filmele cult cu detectivi particulari sunt tot atâtea prilejuri de a descoperi o părticică dintre “Americile posibile” așa cum le-au văzut, iubit sau imaginat Paul Auster, Peter Carey și Julien Green.
bookpic-5-trilogia-new-york-ului-52284“Au trecut mulţi ani de când Blue a traversat Brooklyn Bridge la pas. Ultima dată a făcut-o copil fiind, împreună cu tatăl său, iar amintirea zilei aceleia îl năpădește acum. Se vede ţinându-și tatăl de mână și mergând alături de el și, pe când aude mașinile trecând pe șoseaua de oţel de dedesubt, își amintește cum i-a spus că zgomotul aducea cu bâzâitul unui uriaș roi de albine. La stânga se află Statuia Libertăţii; la dreapta Manhattan-ul, clădirile atât de înalte în soarele dimineţii, încât par niște năluci. Tatăl lui avea o memorie extraordinară și i-a spus povești despre toate monumentele și zgârie-norii, pomelnice nesfârșite de detalii – arhitecţi, date, intrigi politice – și cum la un moment dat Brooklyn Bridge era construcţia cea mai înaltă din America. Bătrânul s-a născut chiar în anul când a fost terminat podul și, în mintea lui Blue, legătura asta a existat întotdeauna, de parcă podul ar fi fost un monument închinat tatălui său. Îi plăcea povestea pe care a auzit-o în ziua aceea, pe când se întorcea cu Blue senior spre casă pășind pe aceleași scânduri de lemn pe care pășea acum, și, dintr-un motiv sau altul, n-a uitat-o niciodată. Cum John Roebling, proiectantul podului, și-a zdrobit piciorul prinzându-și-l între pilonii docului și un feribot la doar câteva zile după ce și-a terminat planurile, și cum a murit de cangrenă în mai puţin de trei săptămâni. Nu trebuia să moară, spunea tatăl lui Blue, dar singurul tratament pe care l-a acceptat a fost hidroterapia, care s-a dovedit ineficientă, și Blue era surprins să constate că un om care și-a petrecut viaţa construind poduri peste întinderi de apă, astfel încât oamenii să nu se ude, putea crede că singurul leac adevărat era să te cufunzi în apă. După moartea lui John Roebling, proiectul a fost preluat de fiul acestuia, Washington, în calitate de inginer-șef, dar și asta era o altă istorie ciudată. La vremea aceea, Washington Roebling nu avea decât treizeci și unu de ani și experienţa lui în construcţii se limita la podurile de lemn pe care le proiectase în timpul Războiului Civil, dar s-a dovedit a avea o minte încă și mai sclipitoare decât a tatălui său. La puţin timp după ce s-a început construcţia la Brooklyn Bridge însă, a fost surprins de un incendiu pe când se afla într-un cheson subacvatic și a rămas prizonier acolo timp de câteva ceasuri, alegându-se cu un caz grav de aeroembolism, o boală îngrozitoare în care bulele de azot se concentrează în sânge. Aproape răpus de atac, a rămas invalid pentru tot restul vieţii, ţintuit în camera de la etaj a casei în care se stabilise împreună cu soţia sa, în Brooklyn Heights. Acolo și-a petrecut Washington Roebling mulţi ani din viaţă, urmărind lucrările de construcţie a podului printr-un telescop, trimiţându-și în fiecare dimineaţă nevasta cu instrucţiuni pe șantier, elaborând schiţe detaliate, în culori, pentru muncitorii străini care nu vorbeau o boabă de engleză, ca să priceapă ce aveau de făcut mai departe, și lucrul remarcabil era că avea literalmente întregul pod în cap: fiecare părticică fusese memorată, până la cel mai mic detaliu de piatră sau oţel și, deși Washington Roebling n-a pus niciodată piciorul pe pod, acesta era în întregime prezent în el, de parcă în toţi acești ani crescuse cumva în propriul lui trup.”

(Paul Auster, Trilogia New York-ului)

 

***

bookpic-5-parrot-si-olivier-in-america-39194“Oh, Blacqueville, ce mult mi-aș fi dorit să fii aici ca să îi vezi pe acești americani. Niște oameni atât de turbulenţi, nepotoliţi și nemulţumiţi ca acest popor nu întâlnești nici măcar la italieni și la greci. În mod limpede, nimic nu poate fi mai puţin adecvat meditaţiei decât democraţia. Nu vei găsi niciodată, cum e cazul în aristocraţii, o clasă care să stea relaxată în confortul ei și o alta care nu catadicsește să miște vreun deget, deoarece știe că nu are nici o șansă de a-și îmbunătăţi condiţia socială. În America, toţi sunt într-o stare de agitaţie: unii ca să obţină puterea, alţii ca să înșface bogăţii, iar când nu pot să se miște, se leagănă. Sapă canale, fac ravagii în lungul râurilor, într-o turbare de unelte mecanice, motoarele pompând ca niște tăietori într-o groapă, ţărmurile dezgolite de copacii lor străvechi. Napoleon a refăcut tezaurul Franţei prin prădăciune, și un principiu economic similar este pus în scenă și aici, secerătoarea făcând ţăndări coasa, coșul de uzină devorând vântul. Și vor mai fi alte hectare întregi de jefuit, dacă Old Hickory (n.r. porecla lui Andrew Jackson, cel de-al șaptelea președinte al SUA) își va face mendrele în continuare.

Este ciudat să vezi, în New York și Philadelphia, entuziasmul febril care însoţește goana americanilor după prosperitate și felul cum sunt necontenit chinuiţi de o vagă temere de a nu fi avut abilitatea să aleagă cea mai scurtă cale de a parveni la ea. Am aflat de la Duponceau că Benjamin Franklin, omul fără de astâmpăr – despre care se spune că ar fi învăţat de unul singur cinci limbi străine, că ar fi inventat ochelarii bifocali și paratrăsnetul –, poartă răspunderea pentru cumplitul fotoliu balansoar. Am cerut să îmi fie scoasă din cabina de lux acea oroare de mobilier și să fie înlocuită cu un fotoliu clasic, confortabil pentru lectură, care să nu se legene, indiferent cât de brutal m-aș așeza pe el. După ce mi-am aranjat toate hârtiile pe pat, am luat în braţe mapa de piele, am desfăcut-o și, lăsând deoparte orice preocupări imediate, mă pregăteam să visez cu ochii deschiși la persoana spre care elicele vasului, amestecând apele înspumate, mă propulsau negreșit.”

(Peter Carey, Parrot și Olivier în America)

 

***

0Americamea7-picVoi descoperi America, a spus Chesterton atunci când s-a îmbarcat pentru prima oară cu destinaţia New York şi, cum un naiv i-a atras atenţia că America fusese descoperită cu mult timp în urmă, el i-a răspuns: Tot ce se poate, dar eu n-am descoperit-o încă. Căci există întotdeauna o Americă de descoperit, şi a mea nu e neapărat a voastră, dar dimensiunile Americii sunt de aşa natură, încât pot conţine toate Americile posibile, păstrând totuşi o Americă distinctă între toate. Cea despre care vreau să vă vorbesc astăzi mi se pare că o văd mai bine de când am lăsat-o în urmă. Nimic mai normal. Cât eram acolo, mi s-a cerut să scriu o serie de articole despre America aşa cum o vedeam eu. Am refuzat din simplul motiv că nu mă simţeam în stare să fac portretul cuiva pe genunchii căruia eram aşezat. De la distanţa la care mă afl u acum, cred că pot să desprind mai bine anumite trăsături care o deosebesc de celelalte naţiuni.
O văd ca pe cineva prins veşnic într-o luptă şi într-o zbatere, nu pentru a se menţine într-o situaţie la care a ajuns, nu pentru a rămâne, ci pentru a deveni. Istoria Americii mi se înfăţişează ca o uriaşă criză de creştere. Totul în destinul acestei ţări pare că o împinge spre vremurile viitoare. Cu cât se dezvoltă mai mult, cu atât se reazemă mai puţin pe trecut, de unde şi această îngrijorare pe care trecutul i-o sugerează. Multe dintre neînţelegerile sale cu Europa vin tocmai din aceea că, pentru America, Europa reprezintă un ieri pe care îl respinge – nu pentru că este Europa, ci pentru că este ieri. Se simte solidară cu mâine, şi viitorul este, într-un fel, substanţa din care e făcută. De aici îi vine încrederea în progres care li se pare atât de ciudată naţiunilor cu o lungă experienţă în spate. America crede în perfecţionarea oarecum nedefinită a condiţiei umane şi, dacă istoria îi spune nu, ea se simte în stare să-i spună nu istoriei, căci pentru ea istoria e ca uriaşul din poveste care nu reuşeşte să-l înspăimânte pe fl ăcăul cu inimă neînfricată. Ai impresia că până şi trecutul ei, oricât ar fi de scurt, o încurcă la fel cum un cufăr şi nişte valize încurcă un călător grăbit. America nu-şi respectă rămăşiţele trecutului, care marchează totuşi ca nişte jaloane drumul pe care l-a parcurs. Vrea să meargă mai departe, mai sus şi mai repede.”

(Julien Green, America mea)

Vă recomandăm şi