Experimentul a fost abandonat după şase zile. Scăpase violent de sub control.

acum 1 an

 
Teoria mulţimii – sau „dezindividualizarea”, cum i se spunea atunci – l-a preocupat pe Zimbardo atât de mult, încât în 1969 a scris un fel de poem în proză despre subiect: „Forţa vitală fără vârstă, ciclul naturii, legăturile de sânge, tribul, principiul feminin, iraţionalul, impulsivul, corul anonim, furiile răzbunătoare.”
Cu finajon-ronson-publicly-shamednţare din partea Oficiului Statelor Unite pentru Cercetare Maritimă, Zimbardo a încercat la Stanford să demonstreze într-un mod dramatic existenţa acesteia.
A început dând un anunţ în ziarul local: „Căutăm studenţi de sex masculin pentru un studiu psihologic asupra vieţii în închisoare. 15 $ pe zi pentru 1-2 săptămâni, începând cu 14 august.”
După ce i-a selectat pe cei douăzeci şi patru de candidaţi, Zimbardo a transformat beciul fără ferestre al departamentului de psihologie într-o pseudo-închisoare, cu „celule” şi o „carceră” (debaraua de serviciu). Studenţii au fost apoi împărţiţi în două grupe: nouă dintre ei aveau să fie „prizonieri”, iar alţi nouă „paznici”; ceilalţi şase rămâneau rezerve. Zimbardo a echipat paznicii cu bastoane şi ochelari de soare cu lentile-oglindă, pentru a le ascunde ochii. El însuşi avea rolul de „director al închisorii”. Prizonierii au fost îmbrăcaţi în halate, iar picioarele le-au fost puse în lanţuri. Apoi au fost trimişi în „celule”. Aşa a început totul.
Experimentul a fost abandonat după şase zile. Scăpase violent de sub control – aşa a declarat Zimbardo mai târziu, în timpul unei audieri în congres. Logodnica lui Zimbardo, Christina Maslach, a fost îngrozită de ceea ce-a văzut petrecându-se în beci, în timpul unei vizite. Paznicii înfipţi umblau printre prizonieri, ţipând şi ordonându-le să „fută podeaua” şi aşa mai departe. Prizonierii zbierau de pe podele: „Ard pe dinăuntru, nu vezi? Sunt o canalie în adâncul meu!”.
Furioasă, Maslach l-a confruntat pe logodnicul ei: „Ce le faci băieţilor ăstora? Eşti un străin în ochii mei. Puterea situaţiei te-a transformat din persoana care credeam că eşti într-un necunoscut.” Zimbardo a simţit atunci că se trezeşte la realitate. Experimentul devenise malefic. „Trebuie să opresc asta”, i-a spus el.
„Ceea ce am văzut a fost înfricoşător”, a declarat Zimbardo două luni mai târziu, la audierea congresului. „În mai puţin de o săptămână, valorile umane au fost lăsate de-o parte, iar cea mai urâtă, josnică şi patologică latură a naturii umane a ieşit la iveală. Am fost îngroziţi să vedem cum unii dintre băieţi îi tratau pe ceilalţi de parcă ar fi fost nişte animale dezgustătoare şi cât de bine îi făcea cruzimea să se simtă.”
Zimbardo a prezentat o selecţie de scene filmate pe ascuns în timpul experimentului. În acestea, paznicii puteau fi văzuţi ţipând la prizonieri: „Dacă îţi zic să treci jos şi să fuţi podeaua?”, „Te hlizeşti, [prizonier] 2093, ia marş la podea şi fă zece flotări”, „Eşti Frankenstein. Tu eşti d-ra Frankenstein. Umblă că Frankenstein. Îmbrăţişeaz-o. Spune-i c-o iubeşti” şi aşa mai departe. Drept urmare, până în zilele noastre, pentru studenţii psihologiei sociale, beciul lui Zimbardo a devenit încarnarea mulţimii lui Le Bon – un loc al contagiunii, unde oamenii buni deveneau răi. După cum spunea Zimbardo în 2002, pentru BBC: „Am pus nişte oameni buni într-un loc rău şi am văzut cine a câştigat.”
Mi se părea totuşi că acţiunile malefice surprinse de camerele ascunse ale lui Zimbardo aveau ceva ciudat. În plus, deşi ştiam prea bine cât de afectat poate fi psihicul de lipsa somnului (am crescut un copil căruia-i ieşeau dinţii şi avea colici) sau de lipsa ferestrelor (odată am petrecut o săptămână groaznică într-o cabină la bordul vasului de croazieră mediteranean The Westerdam şi sunt sigur că aş fi ţipat la rândul meu „Sunt o canalie în adâncul meu!” dacă n-aş fi fost liber să vizitez oricând doream Cafeneaua Explorări şi Vista Lounge), totuşi sunt sigur că nici măcar în cele mai rele nopţi nu aş fi putut să mă transform precum cei din experimentul Închisorii Stanford. Ce se întâmplase cu adevărat în acel beci?

***

În zilele noastre, John Mark lucrează ca programator medical pentru compania de asigurări medicale Kaiser Permanente. În 1971, vreme de şase zile, el a fost unul dintre „paznicii” lui Zimbardo. N-a fost uşor să dau de participanţii la experiment – Zimbardo nu a divulgat niciodată numele acestora –, dar John Mark a publicat scrisori despre amintirile sale legate de experiment în revista studenţească de la Stanford, şi aşa l-am descoperit.
— Ce reacţie au oamenii când le spui că ai fost unul dintre paznici în Experimentul Închisorii Stanford? l-am întrebat la telefon.
— Toată lumea presupune că m-am purtat ca o brută, mi-a răspuns el oftând. Aud mereu asta. Dacă cineva vorbeşte despre brutalitate la TV, trebuie să menţioneze neapărat: „cum s-a demonstrat în Experimentul Închisorii Stanford...” Până şi fiica mea a studiat asta în liceu. Chiar mă supără.
— De ce? l-am întrebat.
— Nu-i adevărat, mi-a spus el. Zilele mele ca paznic au fost destul de plictisitoare. Stăteam pur şi simplu pe-acolo. Ziua lucram. Trezeam prizonierii, le aduceam mâncarea. Cea mai mare parte a timpului doar o ardeam pe-acolo. Dacă Zimbardo chiar a tras o concluzie adevărată, n-ar trebui să se aplice tuturor paznicilor?
El a continuat să-mi spună că, dacă mă voi uita cu atenţie la clipurile lui Zimbardo – spera ca Zimbardo să publice într-o bună zi toate filmările – voi vedea că „singurul paznic care pare să-şi fi pierdut minţile era Dave Eshelman”.
— Dave Eshelman? l-am întrebat.
Avea dreptate: când îţi imaginezi paznicii malefici din beciul lui Zimbardo, e vorba de fapt doar de-un singur om – Dave Eshelman. El e cel care ţipă: „Fute podeaua aia!”, „Eşti Frankenstein!” şi aşa mai departe. Cercetători în ştiinţele sociale au scris eseuri în care analizează fiecare mişcare a lui Eshelman, inclusiv ciudatul detaliu că, pe măsură ce devenea mai brutal, accentul lui suna din ce în ce mai sudist. Am văzut cel puţin o analiză a experimentului în care autorul găsea perfect plauzibil faptul că o persoană cuprinsă de o nebunie violentă poate începe să sune involuntar ca cineva din Louisiana.
În prezent, Dave Eshelman are o mică firmă de credite imobiliare în Saratoga, California. L-am sunat să-l întreb cum se simte să fie întruchiparea răului care se ascunde în fiecare dintre noi.
— Cred că am făcut o treabă de minune ca actor, mi-a răspuns el.
— Ce vrei să spui? l-am întrebat.
— Nu a fost vorba de un caz simplu de a pune o fiinţă umană raţională, echilibrată şi normală într-o situaţie urâtă, şi a vedea cum dintr-odată devine rău, mi-a spus el. Eu am jucat totul.
Mi-a explicat mai departe. Prima seară fusese plictisitoare. Toată lumea stătea degeaba.
— Ce mi-am zis eu: „Cineva cheltuieşte o groază de bani pentru chestia asta şi nu se alege cu niciun rezultat”. Aşa că m-am hotărât să produc eu puţină acţiune.
Tocmai văzuse un film cu Paul Newman, Cool Hand Luke, unde un paznic sudist şi sadic, jucat de Strother Martin, îi persecuta pe deţinuţii unei închisori. Dave s-a hotărât să-l imite. Accentul lui subit de sudist nu a fost cine ştie ce transformare fizică incontrolabilă, ca atunci când lui Natalie Portman îi cresc pene în Black Swan. Dave încerca să-l imite conştient pe Strother Martin.
— Deci te-ai prefăcut pentru a-i oferi lui Zimbardo un studiu mai interesant? l-am întrebat.
— Am făcut totul absolut intenţionat, mi-a răspuns el. Am planificat totul. Mi-am imaginat. Am trecut la fapte. Tot ce-am făcut a fost cu un scop. La vremea respectivă, credeam că e bine ceea ce fac.
După ce-am închis telefonul, m-am întrebat dacă nu cumva Dave îmi spusese ceva extraordinar – ceva care putea schimba felul în care era predată psihologia răului. Poate că tocmai demontase faimosul Experiment al Închisorii Stanford. Aşadar, le-am trimis o transcriere a interviului lui Steve Reicher şi Alex Haslam, specialişti în psihologia mulţimilor. Ei sunt profesori de Psihologie Socială – Reicher la Universitatea St. Andrews şi Haslam la Universitatea din Queensland. Amândoi îşi dedicaseră carierele studiului muncii lui Zimbardo.
Cei doi mi-au răspuns printr-un email în care păreau complet neimpresionaţi de partea pe care eu o crezusem posibil senzaţională. Haslam mi-a scris: „Replica cu «am jucat totul» e praf în ochi, fiindcă, dacă eşti o victimă a brutalităţii, nu contează dacă agresorul era sau nu serios.” Reicher a adăugat că „jocul nu e ceva «neserios». Chiar şi dacă ne prefacem, rămâne întrebarea de ce am făcut-o într-un anume fel?”
Însă amândoi au fost de acord că discuţia mea cu Dave Eshelman era într-adevăr „fascinantă şi importantă”, după cum a spus Reicher, însă dintr-un motiv diferit decât cel pe care mi-l închipuisem eu. Exista un miez pe care nu-l observasem.
„Replica cu adevărat interesantă”, mi-a scris Haslam, „este la vremea respectivă credeam că e bine ceea ce fac. Acel credeam că e bine este esenţial.”
 
(fragment din Jon Ronson, Umilirea publică în epoca internetului, traducere din limba engleză de Andra Matzal și Cosmin Postolache, în curs de apariție la Editura ART).

Vă recomandăm şi