De fiecare dată când văd un adult mergând pe bicicletă, 

uit de deprimarea legată de viitorul rasei umane.

Cuvântul „bicicletă” a fost consemnat prima dată în scris în anul 1868, iar aventurile cicliștilor începători (care pe atunci erau exclusiv adulți – trebuia să deprinzi echilibrul pe două roți undeva pe la douăzeci de ani; nici vorbă să fi existat biciclete pentru copii!) au fost relatate chiar de ei, în detaliu și de multe ori cu umor.

Un exemplu desprins din romanul The Wheels of Chance, din 1896:

Mersul pe bicicletă aduce foarte mult cu o poveste de iubire – în principal, este o chestiune de credință. Dacă crezi în ea, va fi perfect; dacă te îndoiești, nu va merge oricât te-ai căzni.

Atât citatul de mai sus, cât și mottoul aparțin în mod neașteptat lui H.G. Wells, un autor asociat frecvent cu Jules Verne; în secolul al XIX-lea, ambii au scris în cadrul unui subgen literar care încă nu fusese etichetat science-fiction. Diferența dintre ei este însă imediată și, fără să intru în istoria și critica SF-ului, îl voi cita pe Wells: „Verne a fost un profet al științei, eu sunt un profet al umanității”.

Altfel spus, în romanele lui Jules Verne comentariile sociale sunt ocazionale și strict contemporane – nu există (aproape) nicio extrapolare a consecințelor sociale ale numeroaselor lui invenții –, pe când Wells prezintă în primul rând impactul invențiilor asupra societății și relațiilor interumane.

Poate fi acesta motivul pentru care romanele lui celebre (Mașina timpului, Omul invizibil și Războiul lumilor), scrise acum mai bine de 125 de ani (!!!), continuă să fascineze creatorii de artă (scriitori, regizori etc.) și publicul general deopotrivă?

„Verne a fost un profet al științei, eu sunt un profet al umanității” (H.G. Wells)

În tot cazul, acesta este demersul Editurii Paladin: retipărirea unor evergreen-uri SF – iar în privința Războiului lumilor (spoiler gigantic!) chiar o traducere nouă.

Viața lui H.G. Wells mi se pare fascinantă, dar (conștient de ușurința cu care cei interesați pot afla totul pe net) o voi zapa superficial. Născut într-o familie relativ modestă, el și-a rupt piciorul în copilărie și, fiind țintuit la pat, a început să citească, după care a visat să scrie.

După terminarea facultății, a predat științele naturii unei clase printre ai cărei elevi s-a numărat A. A. Milne, viitorul autor al Ursulețului Winnie Puh, care și-a amintit că „nu era un profesor bun”, deoarece „era prea inteligent și-și pierdea iute răbdarea”. Când boala l-a oprit să mai profeseze, Wells a devenit jurnalist. (Apropo de boli, a suferit de diabet și a fost unul dintre primii oameni din lume care au primit insulină, pe atunci un medicament experimental.)

Articolele publicate în ziare au fost urmate de povestiri, iar în 1895 a debutat cu romanul Mașina timpului. Cartea a reprezentat un progres important în tehnicile narative, deoarece oferea SF-ului unul dintre gadget-urile sale cele mai importante. Este un avantaj incontestabil să poți deplasa personaje înainte și înapoi prin timp; până la sfârșitul secolului al XIX-lea, metoda favorită în această privință o reprezentaseră visele.

Mașina Timpului este SF în stare pură, mai exact „romanț științific”, cum era denumit subgenul literar pe atunci – prezentând evoluția omenirii printr-o serie de episoade tot mai îndepărtate în timp. Primul, și cel mai faimos, are loc la opt sute de mii de ani în viitor, când Exploratorul Timpului descoperă că omenirea a evoluat în două specii: Eloii blânzi, care locuiesc într-un aparent paradis la suprafața pământului, și Morlocii animalici, care trudesc în subterane. (Trimiterile la darwinism social și parabola politică de la baza romanului pot fi depistate ușor.) Eroul ajunge apoi la treizeci de milioane de ani în viitor, unde asistă la sfârșitul Pământului. Editorii au exercitat presiuni asupra lui Wells să scrie un capitol în care Exploratorul Timpului să meargă în viitor pentru a omorî versiunea evoluată a Morlocilor, iar scriitorul s-a conformat, dar ulterior a eliminat capitolul respectiv. Mașina Timpului este o imagine distopică a viitorului, care sugera civilizației moderne să-și modifice direcția dezvoltării pentru ca oamenii să nu ajungă ca Eloii.

„Mașina timpului” a oferit SF-ului unul dintre gadget-urile sale cele mai importante.

După alți doi ani, Wells a publicat Omul invizibil, cu subtitlul „Un romanț grotesc”, în care extindea tema romanului său anterior, Insula doctorului Moreau, examinând orgoliul științific ce duce la autodistrugere – în acest caz prin utilizarea greșită, ba chiar criminală, a invizibilității. (În anul 2002, cartea a cunoscut cea mai recentă ecranizare, în regia lui Simon Wells, unul dintre strănepoții lui H.G. Wells; a fost considerată unanim un eșec de proporții.)

Pe lângă faima de scriitor pe care a atins-o la începutul secolului XX, Wells a fost vizionar, anticipând avioanele, tancurile, călătoriile în spațiul cosmic, armele nucleare și televiziunea prin satelit. Scrierile lui despre egalitate și drepturile omului, în special lucrarea cea mai influentă, Drepturile omului (1940), au pus bazele Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948, care a fost adoptată de Națiunile Unite la scurt timp după moartea lui.

Scrierile lui despre egalitate au pus bazele Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948.

Între cele două Războaie Mondiale, însă, influența i-a scăzut treptat, odată cu calitatea scrierilor. Mintea i-a rămas totuși fertilă – astfel, la sfârșitul anilor 1930, a propus un „creier mondial”, o bancă enormă de cunoștințe umane stocate pe microfilme, care urmau să fie transportate gratuit utilizatorilor cu avioanele, o precursoare a internetului și Wikipediei –, dar lumea îi acorda tot mai puțină atenție.

În prefața ediției din 1941 a romanului său The War in the Air (1908), Wells declara că dorea ca pe piatra de mormânt să-i fie înscris epitaful: „V-am spus eu că așa va fi, proști blestemați!” A murit după alți cinci ani, însă rugămintea nu i-a fost respectată – n-a avut parte de o piatră de mormânt, ci a fost incinerat.

I want to ride my bicycle, I want to ride my bike.

Am început cu o bicicletă și aș fi vrut să închei (cumva) la fel. Trupa Queen, bine-cunoscută pentru refrenul de mai sus, a lansat în 1989 un cântec compus de toboșarul Roger Taylor, care se numea „The Invisible Man”. Taylor a recunoscut că fusese inspirat de romanul lui Wells; eroul nu este însă invizibil, ci se simte așa, deoarece a fost respins de o fată. Pe această notă, o să amintesc că Wells a fost și un profet al revoluției sexuale. A fost căsătorit de două ori cu femei pe care le iubea, dar niciuna dintre ele nu l-a mulțumit sexual și a întreținut numeroase relații de lungă durată, dar și aventuri ocazionale, tolerate de a doua lui soție.