Interviu cu prof. univ. dr. Silviu Neguț: „Lectura constituie cel mai bun mijloc de a învinge spațiul și timpul”

La Editura Sapiens a fost reeditată în 2023 o pasionantă carte despre explorarea ținuturilor polare: Mirajul alb, avându-l ca autor pe profesorul universitar doctor Silviu Neguț. Geograf şi geopolitician, decan din 2008 până în 2012 al Facultăţii de Relaţii Economice (ASE, Bucureşti) – unde a fondat şi a condus Masteratul de Geopolitică şi Relaţii Economice Internaţionale –, vice-preşedinte al Societăţii de Geografie din România, autor a numeroase cărți și articole, dar și a tuturor manualelor alternative de geografie, de la clasa a V-a până la a XII-a – iată un palmares impresionant, care ar indica, poate, un om mai degrabă serios și rezervat. Domnia sa a răspuns însă cu generozitate întrebărilor noastre, care au depășit cadrul volumului Mirajul alb pentru a contura portretul unui om cald, plin de energie și curiozitate, pasionat de cunoaștere, cercetare, călătorii și prietenie, care ne-a împărtășit și câteva vorbe pline de miez la finalul interviului.
 

Cu imaginea compatriotului Iuliu Popper pe piept, în inima Țării de Foc pe care a studiat-o ani în șir.

Domnule prof. univ. dr. Silviu Neguț, cum ați ales Geografia? Când v-ați descoperit vocația și ce v-a atras la acest domeniu?

În mod natural eu nu puteam să fiu predestinat geografiei, pentru că sunt născut într-un sat de câmpie, Vadu-Pașii, cu un relief atât de plat, încât nu aveam cum să am idee despre varietatea planetei Pământ. Undeva la orizont era o movilă de câțiva metri și pentru mine, care nu știam nimic despre Everest, părea ceva nemaipomenit să ajungi acolo, să privești lumea de sus. Încă nu aveam cunoștință despre punctele cardinale (Est, Vest, Nord, Sud), știam doar de „în față – în spate, la stânga – la dreapta”. Drept urmare priveam la stânga, așadar spre Nord, unde se vedeau niște coline și visam să ajung la ele: oare cum se vedea lumea de acolo?

În fapt, am avut dintotdeauna în mine o stare de curiozitate. De când eram mic am fost mereu curios să văd ce se întâmplă în jurul meu, ce reprezintă un lucru sau altul, să am o explicație la orice, la tot ceea ce părea inexplicabil. S-au adăugat însă și șansele. Mai întâi un învățător extraordinar, un dascăl adevărat, ca din povești, Alexandru Curiman care, întrucât fusese confesorul Reginei Maria la Balcic, a primit domiciliu forțat la marginea Buzăului, unde oficia ca preot într-o mică biserică, dar numai duminica, și, din fericire pentru noi, ca învățător la noi în sat. Dumnealui mi-a insuflat pasiunea pentru lectură. Prima carte pe care mi-a dat-o s-o citesc, când eram elev în clasa a II-a, a fost Micuțul lustragiu, a lui Mark Twain; precizez că nici școala, nici satul nu dispuneau de bibliotecă. Apoi, întâmplarea a făcut că în satul nostru se stabilise un fost comandat de vas, de origine albaneză, care avea o bibliotecă fantastică pentru un copil ca mine. Printre altele, datorită acestui om, am descoperit colecția Aventurile submarinului Dox, cu mici povestioare despre trei tineri (doi albi, George și Petre, celălalt de culoare, Pongo) care merg prin lumea întreagă cu submarinul comandat de tatăl lui George, fiind descrise regiuni, așezări, persoane, întâmplări, obiceiuri etc. din toată lumea, care îmi înflăcărau imaginația. Așa mi s-a deschis și mai mult pofta de a citi și de a călători, mai întâi cu… gândul.

Poate și pentru că în ultima clasă de liceu, a XI-a, am avut mari probleme cu geografia, întrucât eram, zic eu, ceva mai informat (grație mai ales radioului și presei, dar și din unele cărți) decât doamna profesoară, iar dânsa m-a considerat obraznic (și jur că nu am fost niciodată, mai ales vizavi de dascăli) și din nota 2 nu m-a scos două trimestre (noroc cu tezele, unde nu mă putea amenda ca la oral), dar în trimestrul al III-lea, spre surpriza mea și a colegilor, după ce deja mă „dotase” cu doi de 2, m-a scos la tablă și a spus întregii clase: „Silviu Neguț știe cu adevărat geografie”. Mi-a dat nota 10 și i-a metamorfozat la fel pe cei doi de 2 cu care deja fusesem blagoslovit. I-am apreciat în mod deosebit gestul, un rara avis în rândurile dascălilor.

Cred că, pe lângă cele deja menționate, până la urmă a contat înclinația mea naturală, din moment ce am ales geografia într-o vreme în care băieții, mai ales, alegeau ingineria sau medicina.

Ce m-a atras, totuși, spre geografie? Deschiderea spre lume. Grație geografiei ești obligat, vrei nu vrei, să pătrunzi în nenumărate domenii ale cunoașterii, iar asta te ajută să înțelegi mai bine tainele acestei planete – minunea care este Terra, singura purtătoare a acestui tulburător mister numit viață, îndeosebi cea umană. În urmă cu 45 de ani am publicat Un singur Pământ, o carte despre amprenta umană asupra Naturii, cu efecte nu numai pozitive, ci și negative. Urmează să intre la tipar o nouă ediție, Același singur Pământ.
 

La Vatican, în Galeria hărților și globurilor pământești (iulie, 1996)

Ați publicat recent cartea 77 Fragmente de viață. Puteți relua pentru cititorii Editurii Art trei fragmente importante, definitorii pentru parcursul dumneavoastră?

Titlul corect este Silviu Neguț 77. Fragmente de viață (cifra 77 făcând referire la vârsta mea). Este greu să aleg numai trei fragmente, întrucât viața mea a fost definită de multe elemente, între care familia, cariera profesională și managerială, scrierea a numeroase cărți (între care toate manualele alternative de geografie, câștigate prin concurs, de la clasa a V-a până la a XII-a), „vocea de la radio” (am fost prezent în peste 1 350 de emisiuni), călătoriile și chiar expedițiile mele, expozițiile universale și altele. Am să mă rezum, totuși, numai la trei: 1. Profesorii. 2. Prietenii. 3. Clipe de viață/amintiri sensibile.

Am ales Clipe de viață întrucât cele zece nanopovestiri, remarcate și de unii critici literari, se referă în principal la copilăria și adolescența mea, cu întâmplări reale și uneori ciudate: Serbarea. Pionierul. Eroul fals (trei momente semnificative, pe alocuri amuzante, din viața mea de copil). Marea durere. Cea mai mare pierdere a omenirii (despre cum am perceput eu, la vârsta de opt ani, moartea lui Stalin). Întâlnirea cu cel mai tare om de pe Pământ (cum l-am perceput eu, la vârsta de 12 ani, pe Nikita Hrușciov, cu ocazia vizitei sale în România, când a existat și o oprire la Buzău, și mai ales dezamăgirea mea totală). Drăgaica, tata și Aurelia, cu întâmplări legate de faimosul bâlci de la Buzău și prima mea „probă” sentimentală). Țigăncușa (cunoștința intempestivă cu o țigăncușă zlătăriță, de vreo 14-15 ani, incredibil de frumoasă și atrăgătoare, motiv pentru care am „lăsat-o” să-mi ghicească (în ochi și în palma stângă) și care mi-a zis lucruri incredibile (nu credeam în ghicit) și care s-au împlinit, cum că o să le „vorbesc oamenilor din pereți” (așadar radioul), că se vor uita la mine în… și a desenat în aer cu arătătoarele un fel de dreptunghi (televiziunea) și altele. Întoarcerea de...Dincolo! (o relatare a cumpenei mele în viață, din martie 2011, atunci când am „plecat la Ceruri”, dar, în mod surprinzător, am revenit la viață din lumea de… Dincolo, relatarea mea coincizând cu puținele alte astfel de relatări).

Apoi alegerea s-a oprit la capitolul Profesorii, întrucât am avut șansa unor dascăli de excepție, atât în învățământul preuniversitar, cât și în cel universitar, care au constituit pentru mine adevărate modele și au contribuit la formarea mea. Am amintit aici mulți dascăli din școala gimnazială, liceală și din studenție. Unora dintre ei le-am închinat subcapitole aparte, cum e cazul lui Ioan Jinga (om în adevăratul sens al cuvântului, cel care m-a făcut să înțeleg cât de logică și plăcută este matematica, ceea ce m-a ajutat, peste timp, să abordez la doctorat ceva apropiat) și Vasile S. Cucu, mentorul meu ca student și doctorand. Am prezentat, totodată, alți profesori, nu de la clasă, cu care am interacționat și care m-au modelat, precum Mircea Malița, probabil ultimul renascentist al timpurilor noastre, cu contribuții în „n” domenii și Victor Tufescu, de asemenea o personalitate polivalentă, un om de o impresionantă delicatețe, cu o exprimare, inclusiv în scris, deosebit de plăcută. L-am inserat, de asemenea, pe Simion Mehedinți, cel mai mare geograf român și unul dintre cei mai importanți din lume, cu o operă impresionantă și o viață tumultoasă.

În fine, capitolul Prietenii. Am început cu prietenia ca fenomen, cu atuurile acesteia, și am continuat cu exemple, în spiritul lui Nichita Stănescu („Prietenii mei sunt mulți, dar sunt nenumărați”), prezentându-i pe diversele etape din viața și activitatea mea: adolescență, studenție, ca redactor și redactor șef, ca universitar, dar și pe alții, din alte domenii, dragi sufletului meu, mulți dintre ei fiind personalități marcante ale timpului nostru. Îmi este greu să fac o selecție. Le mulțumesc că există.
 

În Insula Paștelui, între doi moai pe muntele Rano Raraku; pe bustul celui din dreapta băştinaşii au imortalizat nava „Endeavour” a celebrului navigator James Cook (februarie 2011)

Ați scris mai multe volume în domeniul geopoliticii și geostrategiei. La care dintre aceste lucrări ați întâmpinat cele mai multe provocări?

La multe dintre ele, dar am să fac doar câteva exemplificări:

Manualele preuniversitare alternative. Și le-am câștigat pe toate în domeniul geografiei, de la clasa a V-a până la a XII-a (la editurile Humanitas și ArtKlett). Deși am publicat foarte multe cărți, acestea m-au provocat cel mai mult, pentru că nu sunt deloc ușor de scris, cum cred unii, necesitând de fapt foarte multă muncă și discernământ: trebuie să ții seama de o mulțime de elemente, între care particularitățile legate de vârstă, nivelul cunoștințelor dobândite până în clasa respectivă, atât pe verticală (și nu numai în geografie, ci și în disciplinele de contact), cât și pe orizontală (la celelalte discipline pe care elevul le parcurge în același timp). Plus găsirea unui limbaj adecvat.

Un singur Pământ – omul și mediul înconjurător, întrucât nu existau cărți similare la noi și, în plus, reprezentantul Editurii Albatros care m-a abordat, Călin Dimitriu (ulterior devenindu-mi prieten de nădejde) m-a atenționat cu un „vezi, nu vreau o carte rigidă, ci una așa mai literară, pe înțelesul tuturor”. Faptul că am reușit, zic eu, a determinat aprecierea elogioasă a lui Mircea Malița, un om foarte rezervat în a face elogii: „O carte care încurajează reflecția este o carte bună. Aș vrea să relev faptul că autorul și-a exersat meticulozitatea, spiritul de rigoare și acuratețea în lucrări de mare anvergură cum ar fi Enciclopedia Statelor Lumii. Aceste calități le-a transferat în sinteza pe care și-a propus-o, realizând acel stil în care textul e un comentariu al tabloului de date și care omagiază inteligența cititorului, dându-i câmp liber de inferență. Dar la ele a adăugat un stil cuceritor și plin de poezia pe care natura în orice ipostază, chiar și când este disecată științific, nu încetează să o inspire”.

Modelarea matematică în geografia umană (care a primit premiul „Simion Mehedinți” al Academiei Române), pornind de la teza de doctorat, abordând un domeniu nou în geografia românească și, în plus, necesitând cunoștințe profunde de matematică (ori eu eram absolvent de...uman!). În Prefața lucrării, academicianul Victor Tufescu avea să afirme: „prin toate analizele cantitative utilizate – și îndeosebi prin cele de ierarhizare multicriterială –, face o demonstrație concludentă de stăpânire a complexității”.
 

În însorita Africă, Tunisia, „atingând” cu mâna cel mai nordic punct al Africii, Capul Blanc (august 2008)

Geografia umană, un tratat unic după cunoștința mea în literatura nu numai românească, ci și străină, o adevărată provocare pentru mine, mă și mir cum am reușit să-l finalizez. Abordează absolut întreaga istorie a domeniului, nu de puține ori controversată (Antropogeografie – Geografie umană, Geografie economică – Geografie umană) a devenirii acesteia, cât, mai ales, noțiunile fundamentale (de la spațiu la națiune, regiune – regionalizare, loc  – localizare, teritoriu – teritorialitate etc.) și a celor ajutătoare (sistem – algoritm – model), epistemologia geografiei umane (cu relația om – natură, societate – spațiu), plus toate subramurile: geografia populației, geografia așezărilor umane (rurale și urbane), geografia economică, având, la rândul ei, subramuri (geografia resurselor naturale, geografia agriculturii, geografia industriei, geografia transporturilor, geografia comerțului, geografia turismului), plus disciplinele de graniță (geografia istorică, toponomia geografică, geografia socială, geografia culturală, geografia politică, geopolitică).

Geopolitica (precedată de Introducere în geopolitică și Geopolitica – universul Puterii). Dificultatea principală cu care m-am confruntat a derivat din faptul că, denigrată și interzisă în perioada comunistă (apreciată drept pseudoștiință, știință reacționară etc.), am cunoscut dificultăți în reabilitarea acesteia, reușind, totuși, să introduc primul curs în domeniu (1994) și cel dintâi master în A.S.E. și totodată, în România. Ca urmare, se impunea și scrierea de cărți în domeniu. Acest ultim volum (din 2015) abordează absolut toate noțiunile din domeniu, per ansamblu fiind o carte despre „actorii/jucătorii” și „jocurile” de pe marea tablă de șah care este astăzi omenirea. Pe aceeași linie se înscrie și Geostrategia (împreună cu conf. univ. dr. Marius Cristian Neacșu), întrucât a apărut pe un teren cvasigol: există foarte multe cărți de strategie (îndeosebi de strategie militară), dar mai nimic de geostrategie...

Mirajul alb. Polul Nord - Polul Sud (Editura Art, colecția Sapiens, 2023)
 

Cum s-a ivit ideea de a scrie despre Polul Nord, Polul Sud și cucerirea regiunilor polare? Spuneți-ne câte ceva din culisele volumului „Mirajul Alb”, cât a durat documentarea, cum ați selectat temele abordate, cum ați reușit să fiți atât de concis – îmi imaginez că din informațiile pe care le-ați avut la dispoziție ar fi putut ieși un volum de peste cinci sute de pagini.

Cred că ideea încolțise în mine de mai multă vreme, mai ales că pregăteam o enciclopedie a exploratorilor și călătorilor (care a și fost publicată în scurtă vreme și ulterior a cunoscut mai multe ediții suplimentate). Și a apărut prilejul oferit de o colegă de la postuniversitarul de ziaristică, Aurelia Szaz, redactor la Editura Ion Creangă, care m-a provocat să scriu o carte pentru copii. Iar providența a făcut ca în acele zile să citesc într-o revistă literară poezia La Polul Nord, la Polul Sud a poetului impresionist Iuliu Săvescu, și a avut loc declicul, mai ales că deja prezentasem în mai multe emisiuni de radio subiecte conexe domeniului. Pe urmă totul a curs ca și cum cineva îmi dicta și eu doar transcriam, mai ales că fusesem fascinat dintotdeauna de pustiurile albe ale Terrei și de cuceritorii lor, niște exploratori mai aparte, de un curaj și o tenacitate ieșite din comun. Totodată m-au ajutat și Biblioteca Academiei (unde am avut multă vreme abonament), dar și cea personală, destul de bogată.

În ceea ce privește concizia exprimării, m-a ajutat foarte mult faptul că în vremea aceea eram redactor la Editura Enciclopedică Română, al cărei motto era multum in parvo, fiind nevoiți așadar să ne exprimăm concis, dar convingător. În plus, știam că mă adresez copiilor și se impune un spațiu restrâns și o retorică aparte. În noua ediție a cărții, publicată de Editura Sapiens, am reușit să mai adaug alte elemente, oferind o imagine ceva mai completă.
 

V-ar fi plăcut să participați la una din aventurile polare? Sau este un subiect care vă pasionează din postura de cercetător și om de știință, nu neapărat din cea de explorator?

Da, m-am visat și eu în pustiul alb al Terrei, să încerc pe pielea mea sentimentul necunoscutului – nu întâmplător am ales geografia. Dar nici vorbă de așa ceva în perioada comunistă, când ni se permiteau doar plimbări „ca găina în jurul curții”. Iar atunci când s-a putut, așadar după ’89, am tot fost prins cu activitățile profesionale și manageriale și, în plus, au trecut în prim plan altfel de expediții, precum Traseele marilor religii (în număr de trei, două prin Europa și unul în Orientul Apropiat, fiecare însumând circa 8 000 km) și RAPATATIERRA, nu, nu este un barbarism, termenul vine de la RAPA Nui (denumirea locală a Insulei Paștelui, PATAgonia și TIERRA de Fuego – a se vedea cartea Și eu am fost la Capătul Lumii, 2012).  De altfel, prin însăși natura mea sunt o ființă foarte mobilă și dornică de cunoaștere la fața locului. Dovadă, printre altele, cele circa 70 de țări pe care le-am vizitat (unele de mai multe ori), de la Carpați la Anzi, de la Alpii Europeni și Scandinavi la Alpii Australieni, de la fiordurile scandinave la marile lacuri glaciare din Anzi, de la Insula Paștelui la Marea Barieră de Corali, de la Marea Mediterană la Marea Japoniei.

Da, evident, mă pasionează pustiul alb al Terrei și ca om de știință și sper că am fost suficient de convingător în carte cu privire la rolul de excepție al regiunilor polare în ceea ce privește echilibrul climatic și viitorul omenirii.

Ce ați descoperit lucrând la Mirajul alb? Poate vi s-a relevat o înțelegere, o lecție de viață…

Deja ați dat răspunsul. Mai întâi a fost curiozitatea, „oare cum arată lumea acolo?”. Apoi, pe parcursul documentării – atât pentru acest volum cât și pentru altele, între care Enciclopedia exploratorilor și călătorilor și Un singur Pământ –, am realizat tot mai mult, așa cum am mai spus, rolul esențial al regiunilor polare în asigurarea echilibrului planetar (am adus, cred, suficiente argumente în acest sens). Revenind la exploratorii polari, mi s-a întipărit convingerea că acești semeni ai noștri constituie adevărate modele umane. Sau, cum a spus compatriotul nostru Emil Racoviță, naturalistul expediției antarctice <>, „ei nu erau nici bogați, nici puternici, nici renumiți – dar erau conștienți de ceea ce se duceau să facă și știau ce-i așteaptă. Și ajunși acolo au făptuit greșeli și au fost pradă slăbiciunilor omenești (...) dar au putut adăuga o mică pietricică la edificiul științei, la acel focar de lumină, de adevăr și de dreptate ce călăuzește omenirea spre timpuri mai bune”.

În prefața volumului Mirajul alb menționați că prima ediție a apărut în 1985 și aduceți completări privind evenimentele și descoperirile științifice importante. De la apariția celei de-a doua ediții încoace, ce noutăți ați mai aflat despre cei doi poli ai Terrei?

Având în vedere că lucrarea a văzut lumina tiparului la începutul acestui an și că, practic, am încheiat definitivarea ei nu cu mult timp înainte, n-au apărut evenimente deosebite față de cele deja menționate, cu excepția unei constatări esențiale – reducerea substanțială a găurii în stratul de ozon, ceea ce este benefic...
 

Am aflat că motto-ul dvs. este „Ai izbutit, continuă! N-ai izbutit, continuă!”, iar cuvintele îi aparțin norvegianului Fridtjof Nansen, explorator și om de știință, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Este Nansen unul dintre modelele dumneavoastră?

Ați sesizat perfect. Din mulțimea de exploratori și călători pe care i-a cunoscut omenirea (numai eu am inserat 620 în Enciclopedia exploratorilor și călătorilor și voi adăuga încă 100 în ediția aflată în pregătire), Nansen m-a impresionat cel mai mult, fiind cu adevărat o ființă deosebită, un om care nu a ținut neapărat să atingă un record, ci să demonstreze lucruri aflate aparent la îndemâna oricui. Avea o intuiție genială: de pildă, constatând că resturi ale unor nave și trunchiuri de copaci sunt aduse de pe țărmul nord-siberian până pe țărmurile septentrionale groenladeze, a efectuat o navigație în derivă în Oceanul Arctic până aproape de Polul Nord. A reușit să atingă 86° 13' 06”, stabilind un record de înaintare spre Pol, depășit doar 16 ani mai târziu de primul cuceritor al Polului Nord, americanul Robert Peary. Deși nu a cucerit Polul Nord, rămâne unul dintre cei mai mari exploratori ai lumii, numele lui fiind sinonim cu curajul și voința, iar îndemnul său o adevărată deviză a oricărui explorator. Umanist profund și partizan convis al Ligii Națiunilor (precursoarea actualului ONU), a desfășurat o prodigioasă activitate, ceea ce îi va aduce amintitul Premiu Nobel. Numele navei sale <> (însemnând în norvegiană Înainte) a fost folosit, printre alții, de compatriotul nostru Cezar Petrescu în cartea Fram ursul polar (publicată în 1931), despre aventurile unui pui de urs alb – una dintre cele mai citite cărți de copii de la noi.
 

Aveți tabieturi de scriitor, de cititor, de cercetător? Cum arată pentru dumneavoastră o zi de lucru obișnuită?

Da, le am pe toate, s-au instalat fără vrerea mea. Câtă vreme am fost în câmpul muncii, cum se zice, datorită profesiei și funcțiilor ajungeam acasă pe la orele 19-20. Ofeream familiei cam 2-3 ore (evident, mai mult sâmbăta și duminica), iar după orele 22-23 mă așezam la masa mea de scris și rămâneam până când venea „Moș Ene pe la gene”. Nu am reușit niciodată să scriu ceva personal la biroul de la serviciu. Scriam, și încă o mai fac, foarte repede, nu știu de unde îmi vine inspirația (Dumnezeu a fost foarte darnic cu mine în această privință), și convingător, dovadă zecile de cărți și sutele de articole publicate. Când mă plictiseam de scris citeam, și încă o mai fac (reprezintă forma mea de relaxare), având întotdeauna mai multe cărți pregătite. Uneori mă concentrez asupra unei cărți anume. Nu trebuie uitat că lectura constituie cel mai bun mijloc de a învinge spațiul și timpul. Din păcate, și astăzi, când sunt pensionar și am mai mult timp la dispoziție, tot noaptea este cel mai bun sfetnic al scrisului. În plus, ascult mereu muzică (aceasta îmi ordonează gândurile), mă uit la câteva emisiuni de televiziune (am și seriale preferate, urmăresc filme consacrate ori științifice), ascult unele emisiuni radio.
 

Vorbindu-le masteranzilor la festivitatea de încheiere a studiilor la Masterul Geopolitică și Afaceri, de la Facultatea de Business și Turism (ASE București), iunie 2021

Ce i-ați transmite unui tânăr cititor pasionat de aventură și cunoaștere, care își caută drumul în viață?

De regulă nu dau sfaturi, întrucât acestea sunt ca bumerangul, se întorc la cel care le-a dat. Totuși:

• Să nu uite niciodată că inteligentul învață de la alții, mediocrul din propriile-i greșeli, numai prostul le știe pe toate;
• Sfatul unui mare prozator, Ivan Turgheniev: „Taina fundamentală a tinereții nu stă în faptul că poate făptui orice, ci în credința că poate făptui orice”;
• Nu te descuraja la primul obstacol, la prima înfrângere, ține seama de îndemnurile lui Fridtjof Nansen („Ai izbutit, continuă! N-ai izbutit, continuă!”) și ale celebrului naufragiat voluntar Alain Bombard („Dacă setea ucide mai repede decât foamea, deznădejdea ucide mai repede decât setea. Omule, nu uita că ești și spirit!”) sau ale marelui nostru istoric Nicolae Iorga („Înfrângerea nu este altceva decât mijlocul pe care ți-l oferă viața pentru a ști ceea ce îți trebuie pentru a învinge”).
• Citește cât mai mult, este foarte multă inteligență înglobată în cărți (fie ele beletristice ori științifice). Nu uita, cultura este ceea ce a rămas după ce ai uitat totul. Dar pentru a uita trebuie să ai ce…

 ©Fotografii din arhiva autorului