Frida Kahlo, o artistă fascinantă

„Nu vreau să trăiesc fără Diego, nici nu pot. Pentru mine el este copilul meu, fiul meu, mama mea, tatăl meu, iubitul meu, soțul meu, el e totul pentru mine.” Aceasta este una dintre cele mai puternice declarații de iubire din istoria artei moderne. Îi aparține Fridei Kahlo, cea care a contribuit decisiv la modernismul artistic internațional, și se regăsește în poate cea mai complexă biografie a artistei mexicane, Frida, scrisă de Hayden Herrera și publicată în colecția Meridiane a Editurii ART, în traducerea Claudiei Popa.

Hayden Herrera este biograf și istoric de artă american, predând cursuri de artă latino-americană la Universitatea din New York. În anii ’70, în timp ce era înscrisă la cursurile doctorale ale The Graduate School and University Center din cadrul The City University of New York, prietenii au îndemnat-o să facă o călătorie în Mexic. Atunci a descoperit arta Fridei Kahlo, despre care nu știa mare lucru. La întoarcere a scris un articol plecând de la tablourile ei și apoi a decis să-și scrie teza de doctorat despre acestea. În 1983 teza este publicată sub titlul Frida: A Biography of Frida Kahlo la editura Harper & Row, astăzi parte din grupul editorial HarperCollins. În 2002, volumul a stat la baza lungmetrajului Frida, regizat de Julie Taymor și având-o pe Salma Hayek în rolul principal. Filmul a câștigat două premii Oscar, fiind nominalizat la alte patru categorii.
 

Nici nu e de mirare că volumul lui Herrera a fost adaptat pentru marile ecrane. Documentarea excelentă și analizele clare și revelatoare sunt secundate de un discurs foarte bine articulat și bine dozat în cele peste 600 de pagini. Cercetătoarea americană recompune viața Fridei Kahlo într-o poveste pe cât de consistentă, pe atât de fascinantă. Însăși viața Fridei a fost demnă de un roman, iar Herrera reușește să-i păstreze intensitatea și suspansul în timp ce îmbină detaliile biografice cu ample discuții despre opera artistei. Pentru că granița dintre viață și operă este extrem de fină, pictorița neezitând să confirme acest lucru: „Mă pictez pe mine însămi pentru că petrec mult timp singură și pentru că sunt subiectul pe care-l cunosc cel mai bine.”

Povestea începe cu portretele părinților săi și al casei în care s-a născut, clădirea de un albastru intens, aflată la intersecția străzilor Londres și Allende din Coyoacán, o veche zonă rezidențială de la periferia capitalei Ciudad de Mexico, astăzi devenite Muzeul Frida Kahlo. Guillermo (fost Wilhelm) Kahlo, tatăl artistei, a fost un fotograf originar din Germania (cu părinți născuți în Arad, România), care a emigrat în Mexic la finalul secolului al XIX-lea. Matilde Calderón, mama Fridei, avea origini amerindiene, era „uluitor de frumoasă, cu ochi mari și căprui, buze cărnoase și bărbie proeminentă”. Prezenți în câteva dintre tablourile artistei, cei doi i-au influențat decisiv parcursul. 
 

„Deși Kahlo nu era foarte apropiat de copii, era atent față de Frida, preferata lui. Îi stimula interesul intelectual și spiritul de aventură dându‑i să citească diferite cărți din bibliotecă și o încuraja să fie la fel de curioasă și de pasionată ca el de natură, în toate manifestările acesteia – pietre, flori, animale, păsări, insecte, scoici. Uneori, Frida colinda alături de tatăl său parcurile din apropiere și, în timp ce el (care era și pictor amator) picta cu acuarele, ea petrecea ore bune culegând de pe malurile râului pietricele, insecte și plante care i se păreau interesante. Frida aducea acasă toate aceste comori și căuta explicații despre ele în cărți, le diseca și le studia la microscop. 

Când Frida s‑a făcut destul de mare, tatăl ei i‑a împărtășit interesul pentru tezaurul arheologic al Mexicului și pentru arta națională și a învățat‑o să folosească aparatul de fotografiat, să developeze, să retușeze și să coloreze fotografiile. Deși tânăra Frida nu prea avea răbdarea necesară pentru astfel de operațiuni migăloase, ceva din meticulozitatea tatălui, din atenția lui la detaliile fine, avea să apară ulterior și în picturile ei. 

(...) Conștientă de legătura dintre măiestria fotografică a tatălui și arta ei, Frida a spus cândva că picturile sale sunt aidoma fotografiilor realizate de tatăl său pentru ilustrarea calendarelor, doar că în loc să înfățișeze realitatea exterioară, ea pictează realitatea din minte.32 Tablourile realiste ale lui Guillermo Kahlo33, majoritatea dintre ele naturi moarte și scene câmpenești idilice, nu au influențat felul de a picta al Fridei, dar faptul că el era atât artist plastic, cât și fotograf a avut cu siguranță o influență asupra ei: Frida este încă un exemplu de artistă încurajată de tatăl ei în carieră, așa cum au fost și Marietta Robusti (fiica lui Tintoretto), Artemisia Gentileschi sau Angelica Kaufman.
 

Pictor amator, tatăl a fost cel care a inspirat-o pe Frida să picteze; pe de altă parte, Frida și-a asumat și în operă, și în viața de zi cu zi rădăcinile amerindiene. Costumele tehuane (din regiunea Tehuantepec) au devenit marcă înregistrată pentru identitatea Fridei Kahlo. În plus, pasiunea pentru tradițiile și poporul mexican au apropiat-o de cel alături de care își va conjuga viața și arta: pictorul Diego Rivera, celebru muralist mexican, care se va infiltra adânc în identitatea ei: „Ea era femeia pe care Diego o iubea mai mult decât pe oricare alta. «Dacă aș fi murit fără s-o cunosc», îi mărturisea Rivera la un moment dat lui Carmen Jaime, «aș fi murit fără să știu ce înseamnă o femeie adevărată!» Cu o altă ocazie, Carmen Jaime a auzit-o pe Frida întrebându-l pe Diego: «De ce trăiesc? Cu ce scop?», iar el i-a răspuns: «Ca să pot trăi eu!»” Nu doar pasiunea romantică și cea pentru pictură îi va aduce însă împreună, ci și crezul ideologic arborat cu tărie: încrederea în comunismul sovietic. „Trei lucruri vreau pe lumea asta: să trăiesc cu Diego, să pot picta în continuare și să fac parte din Partidul Comunist”, îi mărturisea Frida unei prietene. Afirmație la îndemână atunci când e rostită la mii de kilometri depărtare de lagărele din Uniunea Sovietică, unde probabil ar fi trimis-o arta sa puternic subiectivă și „intimistă” dacă și-ar fi realizat visul de a locui în țara lui Stalin.

Anii de școală, prima iubire și relație serioasă, dar și prima întâlnire cu Diego Rivera sunt urmați de tragicul accident care-i va schimba cu totul viața. Când avea 18 ani, autobuzul care o aducea acasă de la liceu a fost lovit de un tramvai. Frida „a fost efectiv străpunsă de o bară de metal; a avut coloana vertebrală fracturată, bazinul perforat și un picior zdrobit. Din acea zi și până a închis ochii, 29 de ani mai târziu, a dus povara durerii fizice și a amenințării permanente a bolii.” Deși obișnuită să trăiască în umbra suferinței – un picior îi fusese grav afectat de poliomielită în copilărie și nu putuse fi vindecat în totalitate, accidentul din septembrie 1925 a dus-o la un alt nivel. Au urmat ani întregi de spitalizări, tratamente, operații nereușite, recidive și durere. Multă durere: „La un moment dat, a petrecut trei luni în poziție aproape verticală, cu saci de nisip legați de picioare ca să-și îndrepte coloana vertebrală. Altă dată, Adelina Zendejas a vizitat-o la spital după o operație și a găsit-o atârnată de niște inele de oțel, cu picioarele abia atingând pământul. Avea în față șevaletul. «Ne-am îngrozit», își amintește Zendejas. «Picta și spunea bancuri și întâmplări hazlii. Când obosea foarte tare și nu mai suporta, veneau și o dădeau jos cu un dispozitiv și o așezau pe pat, dar cu tot cu inelele».”
 

„Nu simt dureri. Doar oboseală […] și cum e firesc, adeseori deznădejde. O deznădejde pe care cuvintele nu o pot descrie“, spunea Frida. După ce s‑a întors acasă, starea ei de sănătate a continuat să se înrăutățească și, cu toate eforturile medicilor, nu se putea face nimic pentru a o ajuta să se simtă mai bine. În majoritatea timpului, stătea în casă, pradă plictiselii și, în ciuda vorbelor sale curajoase, era prizoniera durerii. Se deplasa în scaunul cu rotile, iar când nu mai suporta să stea jos, încerca să meargă în picioare, dar nu reușea decât pe distanțe scurte, numai cu baston sau în cârje și numai cu analgezicele injectate de infirmieră – la început, o amerindiană, señora Mayet, iar mai apoi, în 1953, o costaricană pe nume Judith Ferreto. Atmosfera era uneori înveselită de cei care o vizitau și de bucuria pe care o simțea în scurtele perioade în care putea să picteze, dar totul dura prea puțin și nu putea să împiedice apăsarea cenușie, copleșitoare a invalidității. 

Precum adolescenta care, după accidentul de autobuz, îi scria iubitului că e singură și „moartă de plictiseală cu m de la măgar“ și că vrea s‑o ia odată la pelona, Frida se simțea adeseori singură, plictisită și chiar se gândea să‑și ia viața. Avea, bineînțeles, sprijinul personei mitice pe care și‑o construise de‑a lungul anilor. Dar acum alegría ei sfidătoare căpătase o notă de deznădejde; masca fastuoasă devenise fragilă și subțire ca o foaie de hârtie. 

(...) Cu cât era mai bolnavă, afecțiunea ei față de obiecte, politică, pictură, prieteni și Diego era din ce în ce mai mare. Ura singurătatea, așa că se ținea cu ghearele de legăturile cu lumea, de parcă lipsa oamenilor de lângă ea sau faptul că nu avea nimic de făcut ar fi creat un vid care urma să fie umplut de o frică îngrozitoare. „Iubesc mult lucrurile, viața, oamenii“, îi spunea ea unei prietene în 1953.“
 

Dar asta nu a împiedicat-o să-și urmeze pasiunile. Ba chiar i le-a potențat. Cum explică Hayden Herrera în cartea sa, tablourile Fridei sunt mai toate marcate de suferințele ei, fie că e vorba de durerea fizică, de dezamăgirile de a nu fi putut avea copii, fie de furtunile care au caracterizat mariajul cu Diego Rivera: „La urma urmei, pentru Frida pictura era o formă de chirurgie psihologică; făcea incizii în și își studia propriul spirit. Când își înmuia pensula în paleta inimii, aceasta ieșea întotdeauna roșie.” Tablouri precum Spitalul Henry Ford, Zeița Tlazolteotl în chinurile facerii, Cele două Frida, Autoportret cu părul tăiat, Coloana frântă sau numeroasele autoportrete reflectă intensitatea trăirilor ei, dar și capacitatea de a transcede patul de spital sau patul cu baldachin de acasă în care a fost țintuită: „Și-a creat o persona care se mișca și trăia aventuri în imaginație, pentru că nu se putea deplasa pe propriile picioare. «Frida este singurul artist care și-a dat viață sieși», spunea o prietenă apropiată a Fridei, fotografa Lola Álvarez Bravo.” Cu multă pricepere narativă, Herrera analizează toate aceste creații, găsind chei de interpretare în viața însăși a artistei și demonstrând afirmația lui André Breton: „arta Fridei Kahlo este o panglică în jurul unei bombe.“

Cu intensitatea cu care s-a dăruit picturii și iubirii lui Diego Rivera, Frida Kahlo s-a implicat și în activitatea grupurilor comuniste din Mexic, încă din anii de liceu: „Înțeleg limpede dialectica materialistă a lui Marx, Engels, Lenin, Stalin și Mao Zedong. Îi iubesc pentru că sunt stâlpii noii lumi comuniste. […] Eu sunt doar o celulă din complexul mecanism revoluționar al poporului pentru pace.” A participat la mitinguri, a strâns fonduri, l-a protejat pe Lev Troțki (ba se pare că a făcut și mai mult de atât) și, cu aceeași tărie, l-a și repudiat atunci când vântul stalinist a început să bată iar. Cercetătoarea americană plasează toate aceste evenimente în contextul internațional, folosind această tehnică de-a lungul întregii cărți, îmbinând biografia artistei cu transformările care au avut loc în Mexic și în lume.

„Pe 4 martie 1953 spunea: „M‑a dat peste cap pierderea (moartea) lui STALIN – mereu am vrut să‑l cunosc personal, dar acum nu mai contează – Nimic nu dăinuie, totul este revoluționat.“ Printre afirmații de acest fel sunt intercalate desene haotice – Frida împărțită în două, jumătate întunecată, jumătate luminoasă, cu mare parte din chip hașurat; un glob cu secera și ciocanul; Frida ținând porumbelul păcii în timp ce linii ca niște lănci îi înconjoară capul. Unele desene sunt însoțite de exclamații: „Pace, revoluție!“, „Viva Stalin, Viva Diego!“ sau „Engels, Marx, Lenin, Stalin, Mao“. (Fotografiile cu portretele acestor cinci bărbați încă atârnă, una lângă alta, la picioarele patului Fridei.) 

În trecut, convingerile politice o apropiaseră de Diego. Dar acum, când ea era din nou primită în sânul partidului, iar el nu, situația era mai complicată. S‑a îndreptat împotriva lui Troțki ca o felină cu ghearele scoase, acuzându‑l pe liderul dispărut de o mulțime de păcate, de la lașitate la furt, și susținând că numai din ospitalitate l‑a invitat Diego să stea în casa ei.“ 

Îmbinând materiale de arhivă, scrisori trimise sau primite de Frida Kahlo, interviuri realizate cu persoane-cheie ale biografiei artistei și o intuiție excelentă de a decripta viața din opera sa (și invers), Hayden Herrera spune povestea uneia dintre cele mai interesante artiste ale secolului XX, care a reușit să transpună durerea și suferința, iubirea și deziluzia în culoare și formă, fie că e vorba de picturile sale, de stilul vestimentar (rochiile intens colorate, buzele roșii și podoabele strălucitoare) sau de alegría sa contagioasă. „Iubesc mult lucrurile, viața, oamenii”, spunea artista în ultimii săi ani. Și s-a încăpățânat să probeze acest lucru până în ultimele clipe.