„Falsificatorii”, cea mai mare escrocherie din lumea artei – o pasionantă lectură în colecția Meridiane

Fie că e vorba de biografii ale unor pictori care au participat activ la patrimoniul artistic internațional, de povești care au zguduit lumea culturală sau de studii care ne arată că putem privi și înțelege operele artistice după propriile noastre criterii, colecția Meridiane a Editurii ART găzduiește cărți solide ale istoriei culturii.

O poveste la fel de pasionantă ca Frida (despre care am vorbit în acest articol), de data aceasta plasată în anii ‘90 și având în centru cea mai mare escrocherie cu opere de artă a secolului XX, este cartea scrisă de Aly Sujo și Laney Salisbury, Falsificatorii, publicată în aceeași colecție Meridiane, în traducerea lui Gabriel Tudor. La fel ca în cazul Fridei Kahlo, și aici arta devine parte integrantă a vieții și schimbă definitiv parcursul și identitatea celor care o practică. Numai că diferă maniera de abordare și deznodământul.

John Drewe și John Myatt sunt eroii care i-au inspirat pe jurnaliștii de investigație Aly Sujo și Laney Salisbury să cerceteze cazul care a zguduit Londra și lumea artei la sfârșitul veacului trecut. Myatt este prototipul artistului ratat, care se scaldă în sărăcie și care trece cu vederea imoralitatea unei soluții atunci când i se propune să-și îmbunătățească traiul și să le asigure celor doi copii pe care-i crește singur ceva mai mult decât minima subzistență. Drewe, pe de altă parte, este un abil histrion, care reușește să-i fascineze pe toți cei cu care interacționează, fie că e vorba de vechii prieteni din liceu, de partenera de viață sau de curatorii, directorii și proprietarii marilor muzee și galerii ale lumii. Cum i-au reușit toate aceste lucruri? Printr-o inteligență ieșită din comun și prin multă muncă. 

Cei doi jurnaliști îl urmăresc pe Drewe pas cu pas și îl fac cunoscut cititorilor cu mult talent. Odată ce veți pătrunde în cartea lor, să nu fiți mirați dacă aveți senzația că citiți un roman de acțiune și nu un volum de nonficțiune. Pentru că dozarea suspansului, construirea „personajelor” și mânuirea firelor narative fac din Falsificatorii o lectură antrenantă, care dă dependență. Va fi al naibii de greu să vă opriți. Încă un capitol. Și încă un capitol. Ca să aflăm ce se întâmplă cu Drewe și planul său măreț.

Ceea ce surprinde la acest volum este maniera în care autorii pătrund în mintea eroilor lor și ușurința cu care jonglează cu perspectivele, înlocuind ori de câte ori este nevoie privirea obiectivă a jurnalistului de investigație cu ochii escrocului, ai victimei sau ai celor care ar fi trebuit să facă dreptate. Și toate acestea în beneficiul maxim al cititorilor. Povestea se poate rezuma simplu: un tip isteț are o idee despre cum se poate îmbogăți. Găsește un partener suficient de sărac și cu suficient de multe probleme de încredere în sine, pe care-l convinge să intre în joc. Iar lucrurile se pun în mișcare. Dar de aici și până la a transforma o sclipire în cea mai mare escrocherie din lumea artei e cale lungă. Pe care cei doi autori o parcurg punând la bătaie întregul lor talent.

Pentru că Aly Sujo și Laney Salisbury nu se limitează să spună că John Drewe era „un excelent psiholog” și că „se arăta mai puțin preocupat de aspectul unei persoane și mai mult de vulnerabilitățile ei”. Ei recompun întregul șir de demonstrații din spatele acestei concluzii: ne duc în copilăria lui, în adolescența în care citea cu aceeași pasiune cu care își perora marea viziune despre știință și în anii în care, pozând în fizician și inventator de renume, a reușit s-o convingă pe partenera sa de viață nu numai să-i stea alături, dar și să-și investească moștenirea într-o casă elegantă din Londra și să plătească și ratele la bancă de una singură. Atunci când vine vorba de întregul instrumentar pe care Drewe îl folosea pentru a falsifica proveniența unui tablou fals, autorii par că ne iau alături de ei în camera unde avea împrăștiate copii ale cataloagelor de la Tate și Biblioteca Națională de Artă de la Victoria and Albert Museum, chitanțe plastografiate, ștampile din cauciuc, cărți de vizită în alb, cărți de identitate false, mașini de scris, foarfece, lipici și tot felul de materiale cu ajutorul cărora tablourile căpătau vechimea care le lipsea. 
 

John Drewe ©Keith Waldegrave/Mail On Sunday

La fel, când discută despre încercările lui Myatt de a reproduce stilul unui artist celebru sau altul, scriitorii nu se rezumă la descrieri seci, ci pătrund în mintea și inima lui, surprinzând entuziasmul sau disperarea care îl cuprinde: „Cu cât încerca mai mult să copieze stilul lui Giacometti, cu atât mai mult îi scăpa ceva din el. Renunțase deja la realizarea unui nud în picioare, deoarece silueta i se părea cu totul lipsită de viață, ca o marionetă legată cu sfori. Încercase din greu să o corecteze, să imite stilul lui Giacometti, dar fără folos. Nu se mai putea concentra. A dat greș și la a doua încercare. A început să se îndoiască de talentul lui și să se gândească la potențialele consecințe dezastruoase ale noii sale întreprinderi. Ce s-ar întâmpla dacă e prins? N-ar fi putut să trăiască fără copii și ferma lui. Într-o izbucnire de furie și frustrare, a luat o găleată cu vopsea albă și a aruncat-o peste pânză. Nudul a dispărut.”

Ca și în biografia Fridei Kahlo, înainte de a fi îmbinate în povestea finală, detaliile acestei mari fraude sunt desprinse din anchetele poliției, din interviuri, din presa epocii și mărturii ale celor implicați direct. Nu lipsesc trimiterile la contextul economic al acelor ani, la legislațiile diferitelor țări privind tranzacțiile cu opere de artă, la procesul de funcționare a caselor de licitații, dar și la atmosfera care guverna piața de artă și lumea care o popula: „Negustorii trebuiau să stea cu ochii pe galeriile rivale, să întrețină o mulțime de contacte și să organizeze un amplu calendar de evenimente. Bârfele constituiau un element important în afacerile cu artă. Tranzacțiile erau încheiate adeseori în spatele ușilor închise, doar negustorul și cumpărătorul știind cât de mulți bani fuseseră în joc. Chiar și la licitație, chiar și pentru ofertanții experimentați, nu era întotdeauna clar când a fost vândută o anumită lucrare și cu ce preț, fapt care-i făcea pe negustori să se bazeze pe presupunerile cele mai întemeiate pentru a-și evalua propriile piese.”
 

John Myatt ©thetimes.co.uk
 

Pe măsură ce afacerea cu tablouri false înflorea, John Myatt devenea tot mai temător că balonul lor de săpun se va sparge și că vor fi pedepsiți, în timp de Drewe doar își sporea intensitatea cu care se implica în poveștile din spatele fraudei: „fiecare vânzare era pentru el ca o doză de heroină pentru narcoman. Nu banii îl interesau, ci înșelătoria în sine. Drewe începuse să se creadă în mintea lui că este un colecționar.” De fapt, această identitate era doar una dintre multele pe care și le-a inventat pentru a-și salva pielea și afacerea: „Drewe i-a spus că a lucrat ca proiectant aerospațial la o instalație israeliană secretă și că Mossadul i-a cerut să ajute la recuperarea planurilor de realizare a unui elicopter invizibil pe radar, care au fost furate de același patron de restaurant și de ciracii lui din mafie, și care acum intenționau să le vândă țărilor arabe.” Însă probabil că cel mai mare efect al înșelătoriei lui Drewe s-a produs asupra pieței operelor de artă și asupra membrilor ei („în plus, avea și satisfacția participării la această uriașă farsă jucată protipendadei artistice. Myatt și Drewe reușiseră să practice un vast și extrem de profitabil joc de-a baba-oarba, în care cei legați la ochi erau chiar membrii protipendadei.”), dar și asupra credibilității unor instituții precum Tate Museum sau Victoria and Albert Museum, implicate, fără voia lor, în întregul scandal.

„Oricine a avut vreodată legătură cu el a avut de suferit […]. Era un fel de Hannibal Lecter înarmat cu stilou și pensulă.” Aceasta este una dintre concluziile la care au ajuns cei care s-au ocupat de cazul lui Drewe. Iar cartea lui Aly Sujo și Laney Salisbury urmărește până în cele mai mici detalii escrocheria lui Drewe.

***

Cei interesați de studii de artă aplicată, pot continua cu micul tratat al lui Wassily Kandinsky, Spiritualul în artă, tradus și prefațat de Amelia Pavel. Discutând despre cum percepe pictura și raportul dintre real și imaginar, dar și despre tehnici, culoare și formă, pictorul de origine rusă ajunge la o concluzie care-i va guverna întreaga operă: „Această artă, care nu cuprinde în ea potențe ale viitorului, care deci nu este decât un copil al epocii și niciodată nu va ajunge să gesteze matern viitorul, este o artă castrată. Ea are viață scurtă și moare moralmente atunci când se schimbă atmosfera în care a luat formă. Cealaltă artă, capabilă de dezvoltări ulterioare, își are și ea rădăcinile în spiritualitatea vremii sale, dar, în același timp, în loc să fie doar un ecou și oglindă a acesteia, are o forță profetică însuflețitoare, cu efecte posibile la mari distanțe în timp și spațiu. Viața spirituală, din care face parte și arta, fiind unul dintre cei mai puternici agenți ai acestei vieți, este în esența ei o mișcare de înaintare și înălțare complicată, dar precisă și ușor accesibilă. Această mișcare este mișcarea cunoașterii. Ea poate lua forme variate, în fond, însă păstrează mereu același înțeles interior și scop.”
 

De asemenea, Nu vedeți nimic de Daniel Arasse, tradus și adnotat de Laura Albulescu, este un alt volum din colecția Meridiane a Editurii ART dedicat marilor maeștri ai artei europene, „o declarație de iubire făcută picturii”. Aducându-ne în față tablouri semnate de Velázquez, Tițian, Bruegel sau Tintoretto, Arasse ne îndeamnă cu naturalețe să privim aceste lucrări. În primul rând să le privim. Să ne despovărăm de preconcepții și lecții primite de-a gata și să le vedem cu ochii noștri, să ne oferim libertatea de a ne crea propriile impresii. Și să ne punem propriile întrebări: „Ce-am vrut să spun este că trebuie să ne întrebăm întotdeauna de ce un pictor a avut chef să devină pictor, de ce anume are el chef când pictează, cum se vede acest chef în picturile lui.” Mai ales că uneori un câine e doar un simplu câine și nimic mai mult: „ Cât despre câine, este, într-adevăr, un simbol cunoscut al fidelității, însă şi al luxurii. Una peste alta, este un cățel adormit, iar Tițian a mai pictat, în Danae de la Madrid, un alt câine mititel care doarme în patul stăpânei sale exact în momentul în care este lăsată însărcinată de Jupiter transformat în ploaie de aur. Prin urmare, micul-câine-adormit-în-pat nu e neapărat un simbol al fidelității conjugale.”
 

***

Încheiem articolul cu încă un citat din Falsificatorii, despre răsturnarea valorilor în lumea artei:

„Colecționarii tradiționali, călăuziți doar de estetică, erau acum concurați de o nouă categorie de colecționari internaționali foarte înstăriți și de profesioniști bogați care urcau prețurile. Acești nou‑veniți erau incitați de perspectiva unor profituri substanțiale și priveau arta ca pe o altă investiție, dar una care mai avea un beneficiu: colecționarea artei le conferea prestigiul cultural și rafinamentul pe care niciun pachet de acțiuni nu le putea oferi. 

Andy Warhol înțelesese încă din 1977 care era adevăratul scop al noilor colecționari de opere de artă consacrate, propunând ca, în loc să cheltuiască 200 000 de dolari pe o pictură, colecționarul deștept „să lege banii teanc și să‑i agațe pe perete. […] Apoi, când cineva te vizitează, primul lucru pe care îl va vedea vor fi banii de pe perete.

Pe noua piață, finanțiștii își îndemnau clienții să investească în artă. De pildă, fondul de pensii al Căilor Ferate Britanice și‑a propus să investească 40 de milioane de lire sterline în achiziționarea unor opere de artă. Portofoliul său conținea lucrări impresioniste sau moderne, dar și tablouri de El Greco și Canaletto. După cum afirma negustorul de artă Eugene Thaw, arta era pe cale să devină „o marfă la fel ca slănina sau făina“5. 

Alfred Taubman, mogulul american proprietar de malluri, printre ale cărui active se numără și lanțul de restaurante A & W, punea arta pe același plan cu oricare dintre produsele sale. „Între o pictură valoroasă a lui Degas și o halbă de bere rece […] există mai multe asemănări decât v‑ați putea imagina“, declara el în fața unui public format din oameni de afaceri, făcând referire la provocările de marketing cu care s‑a confruntat după ce a cumpărat casa de licitații Sotheby’s, în 1983. 

(...) Mulți pictori tineri, dornici ca operele lor să atragă o parte din banii care circulau pe piață, au descoperit rapid că secretul succesului constă nu doar în calitatea operelor, ci și în tehnicile de branding, adică în impunerea unei relații solide și larg recunoscute între produs și valorile pozitive. În trecut, artistul în formare se străduia din răsputeri să construiască o relație cu un negustor de artă respectat și puternic, sperând că, în timp, acesta îi va convinge pe colecționari și mecena că talentul tânărului artist merită recunoaștere și susținere. Acum, în atmosfera mercantilă a anilor ’80, artiști precum Keith Haring7, Jeff Koons8 și Julian Schnabel9 au urmat exemplul lui Warhol, devenind și oameni de afaceri, nu doar artiști. Școlile de artă au început să ofere cursuri de afaceri studenților cu spirit antreprenorial.“