Cu ocazia săptămânii Will Eisner (1-7 martie) și a viitoarei apariții a volumului Un contract cu Dumnezeu la Editura Grafic, am vrut să aduc în atenția cititorilor introducerea semnată de Denny O’Neil pentru ediția DC Comics a cărții, apărută la începutul anilor 2000. Un contract cu Dumnezeu a fost publicat pentru prima dată în 1978 și a deschis calea unor autori precum Art Spiegelman, Chris Ware, Marjane Satrapi și Alison Bechdel. 

Denny O’Neil (1939 - 2020) este un foarte cunoscut scenarist și editor de benzi desenate. A lucrat atât pentru Marvel, cât și pentru DC Comics, începând din anii ‘60 până la sfârșitul vieții. De-a lungul carierei a scris scenarii pentru seriile The Amazing Spider-Man, Iron Man, Daredevil, Batman, Green Lantern/Green Arrow sau The Shadow. O’Neil a avut o colaborare apropiată și cu Frank Miller, căruia i-a editat mai multe serii, între care Daredevil pentru Marvel Comics sau Batman. Anul unu pentru DC Comics. De asemenea, în 2005, Dark Horse Comics a publicat o carte de conversații între Frank Miller și Will Eisner. În 2008 Frank Miller a adaptat pentru marele ecran, în calitate de regizor, seria de benzi desenate The Spirit, semnată de Will Eisner. 

La începutul anilor 2000, benzile desenate și romanele grafice nu aveau încă o prezență importantă în librării, așa cum se întâmplă în zilele noastre, când aproape orice librărie are rafturi dedicate acestei forme de expresie artistică. Scott McCloud scrie următoarele în introducerea ediției de la Editura Grafic a cărții Un contract cu Dumnezeu: „mulți artiști i-au urmat exemplul lui Eisner, începând propriile proiecte originale de romane grafice. În primii ani erau destule cât să umple un raft, apoi o etajeră, apoi câteva etajere, iar astăzi secțiunile de romane grafice pot fi găsite în aproape toate lanțurile mari de librării.” 

Citește mai jos introducerea semnată Denny O’Neil pentru ediția din 2000 a cărții Un contract cu Dumnezeu. 

Când am acceptat să scriu acest articol, plănuisem să trișez. Mă gândisem ca, în loc să analizez Un contract cu Dumnezeu, să aduc un tribut uluitoarei personalități a autorului cărți, Will Eisner: creatorul unui autoproclamat „erou al clasei de mijloc”, el însuși un nonconformist de profesie; rebelul care a prosperat lucrând în interiorul întruchipării Sistemului, în cadrul Departamentului de Apărare; harnicul, modestul campion al termenelor limită care, cu toate acestea, produce cea mai bună artă a genului. Ar trebui scrisă o importantă operă critică despre Will Eisner și speram să folosesc acest spațiu pentru o astfel de schiță, și, tangențial, să-mi arăt admirația pentru acest om. (Am încercat de cel puțin douăzeci de ori să scriu o „poveste în stilul lui Will Eisner” și încă nu am reușit mă apropii.) 

Dar am încercat să evit să scriu despre Un contract cu Dumnezeu pentru că mă gândeam că nu o să-mi placă și nu-mi doream să critic public o sursă continuă de bucurie și inspirație; mai bine să evit subiectul. Am aruncat o privire pe carte la o conferință ținută de Eisner cu o săptămână înainte de apariția ei și nu mă impresionase. Se părea că nici chiar Eisner nu reușise să împlinească idealul despre care profesioniștii benzilor desenate vorbesc dintotdeauna: să transcendă limitele benzilor desenate comerciale pentru a spune niște povești mai complexe decât niște simple istorisiri moralizatoare, science fiction pentru bebeluși și, în cazul benzilor underground, satire scatologice – iar acestea sunt arii unde benzile desenate și-au atins potențialul, și nu avem de ce să strâmbăm din nas. Totuși, nu sunt și alte lucruri de explorat?

Odată cu apariția cărții Un contract cu Dumnezeu, răspunsul este da. După ce am citit cartea de cinci ori, sunt convins că nu are nevoie de vreo apologie. Dictonul lui Goethe rămâne cel mai potrivit: criticul poate decide doar ce a vrut artistul să realizeze, și dacă i-a ieșit. După acest criteriu, Un contract cu Dumnezeu este aproape o capodoperă. 

Totuși, pentru a putea aprecia realizarea lui Eisner trebuia să rezolv două probleme – care ar putea să te pună și pe tine pe gânduri. Prima era problema unei idei preconcepute despre ce este o bandă desenată. Am scris peste 700 de povești de benzi desenate și am citit zeci de mii și, astfel, în ciuda impresiilor mele despre percepție și obiectivitate, implicite atunci când ai o diplomă fițoasă în Literatură Engleză, mă uit pe o bandă desenată cu o anticipație reflexivă. Acțiune, mișcare, scenografie extravagantă, un anumit tip de ritm și – să mă ierte fantoma lui Henry James – o dramă amplă despre crimă și pedeapsă: acestea sunt așteptările mele de la orice are imagini și baloane de text, iar ele sunt foarte puțin acoperite în Contract. A doua dificultate este că, provenind dintr-o tradiție irlandezo-catolică din Vestul Mijlociu, nu sunt familiarizat cu lumea evreilor care formează amintirile lui Will Eisner.

Ceea ce ne oferă aici sunt acele amintiri, în formă de povești, realizate printr-o fuziune a imaginii cu textul. Sunt simple și sunt crude; nu au o morală transparentă pe care s-o poți extrage. Băieții Buni nu câștigă, iar Băieții Răi nu pierd, pentru că nu există băieți buni sau răi. În schimb, întâlnim oameni singuri, înspăimântați, și ambițioși, imigranți care încearcă să scape de sărăcie, disperare și de teama că oricât de nefericit ar fi prezentul, viitorul ar putea fi și mai rău. Un om care își amintește lucrurile astfel e puțin probabil să înfățișeze eroi și ticăloși; mai degrabă va avea compasiune pentru toată lumea, și pentru învingător și pentru ratat, iar compasiunea este tema pătrunzătoare și ascunsă a lucrării lui Eisner. Privirea lui înțelegătoare față de fragilitatea și sminteala umană este evidentă în reprezentările lui sexuale: nu e lascivitatea scremută care este percepută ca erotism în benzile desenate (și în alte zone ale culturii de consum), ci plăcerile trupului ca paliativ pentru suferință și ca manifestări ale unui libido violent – de care se bucură, de altfel, indivizi nu prea atractivi. 

Desigur, acest tip de autobiografie memorialistică este prezentă în literatura modernă; este materia primă a poveștilor scrise de Bernard Malamud, Philip Roth sau Isaac Bashevis Singer, pentru a numi doar trei din zecile de scriitori evrei. Dar prezentarea lui Eisner este unică: prin fuziunea imaginii cu textul, pe care am menționat-o mai devreme, el imită chiar mecanismele memoriei, probabil în cel mai potrivit mod în care pot fi imitate pe hârtie. 

Prologul care relatează istoria blocului de chiriași din Bronx, scena pe care se desfășoară poveștile, și scurtul excurs care explică condiția evreilor în Rusia Țaristă corespund configurației conștiinței – informație pe care un copil isteț o prinde din mediul în care trăiește fără să fie învățată de la cineva anume. Scenele pe care nu și le-ar fi putut aminti, scenele la care nu a fost prezent sunt încercările adultului de a da un contur amintirilor din copilărie, de a umple golurile, un proces asemănător psihanalizei. Eisner scrie la timpul trecut, o distanțare față de tehnica obișnuită a benzilor desenate; este, totuși, vorba de evenimente din trecut. Dar dialogul, prezent în familiarele bule, este la timpul prezent; ne amintim cuvinte din felul în care erau rostite. Nu este nicio contradicție aici: Eisner folosește resursele limbii exact ca un romancier, combină trecutul și prezentul într-o singură experiență, cu complicitatea artei sale. 

Imaginile sunt contribuția specială a lui Eisner și ceea ce pune cartea în propria sa categorie. Am auzit cititori ocazionali care se plâng că personajele lui Eisner sunt prea „caricaturale” în comparație cu decorul urban realist, și durează puțin până te obișnuiești cu benzile sale (deși efortul merită); asta ar putea explica de ce benzile sale Spirit n-au avut un succes comercial la fel de mare ca alte benzi mai slabe și mai convenționale. Totuși, în cartea Un contract cu Dumnezeu, trăsăturile exagerate ale personajelor se potrivesc cu întregul. Copilul din noi nu-și mai amintește cum arătau adulții pe care i-a cunoscut; și-i amintește ca arhetipuri – aproape de caricaturi. Și-i amintește așa cum îi desenează Eisner. Similar, nu ne amintim fiecare detaliu al caselor și al străzilor în care am locuit în copilărie, așa cum ar putea mărturisi oricine și-a vizitat cartierul copilăriei după o lungă perioadă: rememorăm impresii, în genul schițelor mnemonice pe care Eisner le desenează. Bronxul din Un contract cu Dumnezeu nu este înfățișat așa precis precum Central City din The Spirit, cu siguranță o decizie conștientă a unui artist cerebral care intenționează să ne introducă în interiorul experienței lui personale, în loc să reproducă lumea așa cum cei mai mulți dintre noi o văd. Eisner îi dă chiar și culorii cernelii din carte o utilitate artistică: este un brun sepia, foarte asemănător cu monocromia care ar fi, susțin psihologii, culoarea viselor și a amintirilor.  

Realizez că am făcut să pară foarte complicată cartea Un contract cu Dumnezeu. Nu este. Ceea ce Eisner a realizat trebuie văzut: odată văzut, totul devine clar și nu mai necesită nicio explicație sau detaliere. 

Cartea împlinește criteriul lui Goethe: reușește într-un mod splendid și unic să fie ceea ce Eisner și-a propus să fie.