Pe 1 mai (2023) s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Ion Popescu Gopo, cel mai premiat realizator de filme de animație din România, născut în 1923 la Bucureşti în familia unui artist român căsătorit cu fiica unor aristocrați ucraineni. Merită să aflăm mai multe despre parcursul acestui om remarcabil, dincolo de emblematicul omuleț care-l însoțește în unele imagini și premiul care-i poartă numele. Tocmai acesta este scopul celor două albume aniversare apărute la Editura Grafic, GOPO în 100 de amintiri și GOPO în 100 de pagini de bandă desenată, care ne familiarizează cu lucrările sale apărute în diverse publicații, cum ar fi serialele de benzi desenate Scurtă istorie a cinematografului sau Film Dicționar, și totodată conturează portretul lui Gopo prin cuvintele oamenilor care l-au cunoscut.

Gopo a fost primul român premiat cu Palme d’Or (pentru Scurtă istorie, la Cannes, în 1957), i-a cunoscut pe Fellini, Wajda, Tarkovski, Antonioni, Walt Disney, iar în 1964 a convins autoritățile comuniste să aprobe înființarea studioului Animafilm. Din prefața scrisă de Dodo Niță, aflăm că înclinația pentru artă și desen a venit de la tatăl său, pictor de biserici și sculptor. Împreună cu cei doi băieți ai săi, Constantin Popescu a înființat în glumă studioul „Popescu & fiii“, toți trei fiind fascinați de desenul animat, care la începutul anilor 1930 pătrundea în cinematografele bucureștene prin filmulețele lui Walt Disney. În 1941 au realizat primul lor film de animație, cu durata de un minut, pentru Oficiul Național al Cinematografiei înființat la inițiativa regelui Carol al II-lea.

Încă de la 16 ani, Ion Popescu a câștigat bani publicând caricaturi și ilustrații în revistele Realitatea ilustrată și Veselia, iar din 1946, desene satirice și BD-uri în Pițigoiul, suplimentul satiric al ziarului România liberă. Din această perioadă datează și pseudonimul Gopo, un acronim format din primele silabe ale numelor părinților săi: Gorenko-Popescu. Este primul care a creat în România benzi desenate pentru adulți, cum ar fi serialul Nevestele lui Billy Boy. La propunerea lui, în 1949 a fost realizat și primul film de animație din perioada comunistă – o ecranizare a unei povestiri de Ion Creangă, Punguța cu doi bani. După un stagiu de specializare la Moscova, Gopo realizează mai multe filme de desene animate în colaborare cu tatăl său și cu Matty Aslan, iar în paralel creează coperte și ilustrații la mai multe cărți pentru copii publicate la Editura Tineretului.

În 1956 inventează un personaj care nu are nimic din frumusețea, culoarea și perfecțiunea tehnică a desenelor realizate de Walt Disney. Gopo o ia în direcția opusă artistului pe care-l admirase încă din copilărie, creând „un omuleț cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu și-i poate da peste cap și nici să se uite galeș. Mi-am redus de bunăvoie posibilitățile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feței. Subiectul însă a căpătat forță. A crescut atenția pentru fond. Am obținut un film anti-disneyan, cu care am avut mare succes la Cannes“, spunea Gopo într-un interviu acordat Danei Duma la aniversarea vârstei de 60 de ani. Este vorba de filmul Scurtă istorie, distins cu Palme d’Or în 1957.

Despre proiectele BD ale lui Ion Popescu Gopo citim mai multe în volumul GOPO în 100 de pagini de bandă desenată. Cu toate că principala sa activitate a fost concentrată în arta filmului, desenul a rămas o ocupație permanentă pentru Gopo. Din textul semnat de Lucian C. Oancea aflăm că proiectul său cel mai îndelungat în domeniul BD a fost Film Dicționar, cu cele 50 de episoade care au apărut în revista Cinema între anii 1977 și 1982. De altfel, Gopo a publicat mai multe seriale BD menite să explice noțiuni din lumea filmelor de cinema: „Scurtă istorie a cinematografului și nu numai“ (cu episoade precum Scenariul, Subiectul, Romeo și Julieta, Filmul animat românesc), „Unghiurile peliculei“, „Cinema: proverbe și maxime“ sau „Dicționar cinematografic“.

Benzi desenate cu Omulețul lui au apărut și în paginile revistelor pentru copii Cravata Roșie și Luminița, în revista Urzica și în almanahul Perpetuum Comic, dar și în alte publicații. În revistele pentru copii și adolescenți, Gopo a publicat poveşti educative, „explicând, pe înțelesul celor mai tineri, noțiuni, fenomene, concepte, fără de care cultura lor generală ar fi avut mari lacune” – ​​după cum aflăm din textul semnat de Dana Duma. În 1966 a inițiat în revista Cravata Roșie serialul de benzi desenate Aventurile lui Homo Sapiens, unde a explicat, în episoade scurte, geneza unor obiecte sau activități umane: Pantoful, Paharul, Desenul, Învățătura, Tiparul, Tehnica, Casa, Noroc și merit, Fără cap, Cartea. A continuat serialul în revista Luminița, cu un titlu mai potrivit: Descoperirile și invențiile lui Homo Sapiens, unde a reinventat pentru micii cititori Ceasornicul, Roata, Zborul, Fotografia, Muzica, Alfabetul Morse, Legea Gravitației etc.

În volumul GOPO în 100 de amintiri, portretul artistului iese la iveală din textele unor oameni de cinema, oameni de litere și alți artiști care i-au fost aproape timp îndelungat sau l-au întâlnit sporadic, dar au rămas cu o impresie puternică despre el. Oana Pellea, care a lucrat cu Ion Popescu Gopo numai două zile, îl descrie într-un text scurt și emoționant: „Era de o căldură umană rar întâlnită. Generos și politicos. Îți dădea încredere în tine... cu un zâmbet minunat. Elegant în vorbire, gest și priviri. O bucurie de OM. Asta e amintirea mea cu El. Îi spuneam Marele Blând.”

Mihai Bisericanu, care a interpretat rolul lui Scăpărici în filmul Maria Mirabela în Tranzistoria, îl vede pe Gopo ca pe un copil prea mare pentru corpul unui adult. „Râdea cu bucuria nestăvilită a unui copil, se bucura fără opreliști, fără prejudecăți, și din acest prea plin dădea naștere unor lumi minunate.” Medeea Marinescu, aleasă pentru a o interpreta pe Mirabela, spune că aura de bunătate a lui Gopo era vizibilă, că artistul avea capacitatea să trateze un copil ca pe un om matur și adaugă: „Nu trebuie să uităm că Gopo a făcut niște filme care erau moderne pentru acea perioadă. El își anticipa vremurile. Era un vizionar.” Iar compozitorul Ion Doga, pe care Gopo l-a adus în România și care a creat muzica pentru filmul multipremiat Maria Mirabela (1981), spunea: „Zdrahonul ăsta de om era ca un vultur care zbura la mari înălțimi. Ceea ce îl caracteriza pe Gopo ca pe un om mare era că avea o intuiție nebună.”

Vă invităm să îl descoperiți pe Ion Popescu Gopo din paginile celor două albume publicate la Editura Grafic și încheiem cu cuvintele lui Tudor Arghezi din prefața volumului Filme, filme, filme, filme de Ion Popescu Gopo (Meridiane, 1963): „A ridicat Popeștii noștri, luați până deunăzi în glumă și răspăr, până la prestigiul mondial.”