„Armistițiul”, o nouă carte de Primo Levi în colecția Cărți cult

„Numărul tatuat pe braț mă ardea atunci ca o rană” – aceasta a fost prima reacție a lui Primo Levi atunci când, în drumul spre casă, a trecut prin Germania. Adică prin țara celor care, cu un an și ceva înainte, îl rupseseră de lumea și de viața sa și-l aruncaseră în iadul lagărelor naziste. Dar nu doar atât. Arsura a fost însoțită de un alt gând: fie că știau ce se petrece în teribilele închisori, fie că nu, nemții „trebuiau să asculte cu sfințenie vorbele noastre, să învețe de la noi, de la mine, totul și pe dată”. Pentru ca istoria să nu se mai repete, dar și pentru a putea expia într-un fel vina colectivă.

Episodul din Germania este doar unul dintre multele care dau fiori pe șira spinării și pe care scriitorul italian Primo Levi le-a rememorat în cartea sa din 1963, Armistițiul, tradusă de Doina Condrea Derer și publicată la Editura ART în colecția Cărți cult. După ce în Mai este oare acesta un om? a scris despre experiența din lagărele de concentrare, în Armistițiul povestește lungul său drum spre casă. Pentru că înfrângerea germanilor la finalul celui de-al Doilea Război Mondial și eliberarea de la Auschwitz nu au fost suficiente pentru a-și recăpăta libertatea totală și a se întoarce în Torinoul natal. După evacuarea lagărelor de către Armata Sovietică, Levi și mulți alți compatrioți au intrat într-un nesfârșit hățiș birocratic, care a durat luni întregi, „o călătorie a gerului și a foamei”, în care a străbătut toată Europa.

Primo Levi a fost un chimist italian care, între cele două Războaie Mondiale, părea că are un viitor strălucit în față, putând să-și urmeze pasiunea, să-și clădească o carieră și să-și întemeieze o familie. Evenimentele care au zguduit vechiul continent către finalul anilor ’30 i s-au pus însă împotrivă. Pentru că el avea o mare „vină”. O „vină” moștenită, devenită în ochii unora păcat capital: era evreu. Așa că, dacă la facultate a învățat din ce este compusă chimic lumea materială, în lunile petrecute în închisorile naziste a aflat cu vârf și îndesat din ce este alcătuită cea mai tenebroasă condiție umană, inumanul care inundă un corp atunci când ideologia urii este secondată de decrete și mitraliere. Și a simțit pe propria piele cât de concrete și palpabile pot fi foamea, frigul, boala și dorul. Mai ales acesta din urmă, căci „dorul este o suferință fragilă și suavă, structural diferită, mai intimă, mai omenească decât chinurile pe care le înduraserăm până atunci: lovituri, frig, foame, groază, degradare, boală”.

Primo Levi s-a născut în 1919 la Torino. A făcut școala generală și liceul în același oraș, dar a avut parte și de homeschooling și de educație talmudică, dovedind o inteligență și o capacitate de învățare peste medie. După ce a citit cartea cercetătorului englez Sir William Bragg, a decis să studieze chimia și a fost admis la Universitatea din Torino. Și-a dovedit și aici abilitățile cognitive, dar, cum norii antisemitismului se adunau tot mai mult pe cerul Europei și, implicit, al Italiei, abia a găsit un profesor dispus să-i coordoneze teza de licență. A reușit, până la urmă, să-și obțină diploma de absolvire în 1941; deși însoțită de laude și aprecieri, a fost marcată cu un calificativ care-l va împiedica să-și găsească o slujbă: „rasă evreiască”. Sub o identitate falsă, a putut să lucreze pe ici, pe colo, a încercat și la o companie elvețiană, care nu opera segregări rasiale, dar a fost nevoit să părăsească orașul când nemții l-au eliberat pe Mussolini și au ocupat nordul și centrul Italiei.
 

Primo Levi (fotografie preluată de pe momentmag.com)

În octombrie 1943, a format un grup de partizani care s-au alăturat Rezistenței antifasciste. În decembrie a fost prins de Cămășile negre și închis într-un lagăr din apropiere de Modena. Mărturisind că este evreu, a scăpat de pedeapsa cu moartea, dar, atunci când germanii au ocupat lagărul, a fost deportat în estul Europei și și-a început drama ce-i va schimba viața și-l va transforma, poate, într-unul dintre cei mai expresivi scriitori supraviețuitori ai lagărelor naziste. Cu numărul 174517 tatuat pe braț, Levi a ajuns la Auschwitz în februarie 1944. Au urmat unsprezece luni dramatice, povestite în Mai este oare acesta un om? 

În ianuarie 1945, nemții erau tot mai convinși că vor pierde războiul, așa că au început să evacueze lagărele unde-i deportaseră pe evrei (și nu numai). Dacă alte închisori fuseseră distruse cu tot cu deținuți, pentru Auschwitz erau ordine să se recupereze toți prizonierii sănătoși, apți cât de cât de muncă. În frenezia lor, naziștii nu-și pierduseră chiar orice speranță în victorie. Așa că cei care se puteau ține pe picioare au fost luați, bolnavii rămânând în urmă, „lăsați în voia sorții”. Și Primo Levi, pe atunci în vârstă de 25 de ani, se afla printre aceștia, într-o stare soră cu moartea: „Zăceam într-o lâncezeală febrilă, semiconștient, chinuit de sete și de durerile de la încheieturi, asistat frățește de Charles. Nu aveam nici medici, nici medicamente.” Poate că acesta a fost însă norocul lui, până la urmă. Căci, din șase sute cincizeci de partizani italieni care luaseră în 1943 calea lagărului, doar el și încă doi s-au întors acasă. Dar, până să ajungă din nou la Torino, au trecut zece luni de incertitudini, de peregrinări prin Uniunea Sovietică, descrise în Armistițiul.

După ce nemții au părăsit lagărul, au sosit soldații ruși, „eliberatorii” pe care de acum foștii deținuți îi vedeau ca pe „mesageri ai păcii, cu fețele aspre și copilărești sub cușmele mari, din blană”. Nu puteau ști că libertatea este înșelătoare, că nici măcar în mai, după Ziua Victoriei, nu puteau părăsi Estul fatidic: „casele noastre nu ne mai erau interzise, niciun teatru de luptă nu ne mai separa, niciun obstacol concret, ci doar hârțogăraia și birourile”. Iar birocrația și lipsa de interes și resurse a oficialităților sovietice, care preluaseră deținuții din lagărele acum aflate pe teritoriul URSS, au întârziat repatrierea cu încă cinci luni. Într-un fel, mărturisește Levi, nici nu erau pregătiți să fie liberi, după ce atâta timp înduraseră iadul numit Auschwitz, după ce trăiseră cu „durerea exilului, a casei de departe, a singurătății, a prietenilor duși, a tinereții pierdute și a puzderiei de cadavre din jur”: „ne căutaserăm de lucru tocmai pentru a nu avea timp, simțindu-ne, în fața libertății, pierduți, goliți, atrofiați, nu pe potriva rolului.”

Primele semne ale firavei libertăți au fost aduse de un băiețel polonez și au fost cât se poate de fiziologice: „Spre amiază a apărut un copil speriat, trăgând o vacă de căpăstru; ne-a dat de înțeles că era pentru noi, că ne-o trimiteau rușii; apoi a lăsat animalul și a rupt-o la fugă. N-aș putea să spun cum, dar bietul animal a fost tăiat în câteva minute, despicat, iar bucățile din el au ajuns în toate cotloanele unde se cuibăriseră supraviețuitorii.” Au urmat și alte îmbunătățiri ale condiției foștilor deținuți: „o baie în manieră rusească, la scară umană, improvizată și aproximativă”; chiar dacă ea ascundea „dorința inconștientă din partea noii autorități care, una după alta, ne absorbea în propria-i sferă, de a îndepărta urmele vieții noastre de până atunci, de a face din noi oameni noi, după propriul lor model, de a ne impune amprenta lor”. Și s-au convins că, deși legal nu mai erau prizonieri, doar schimbaseră un stăpân cu altul. Armata Roșie nu avea capacitatea să se ocupe de sutele de mii de foști deținuți și de prizonierii de război; așa că ei continuau să trăiască într-un limb incert între viață și moarte, între libertate și închisoare: „Medicul m-a consultat sau s-a prefăcut că o face; a constatat că descuamarea după scarlatină se terminase; mi-a zis că, din punctul lui de vedere, puteam să merg; mi-a recomandat, deși absurd, să nu mă expun efortului și frigului și mi-a urat noroc.” Însă când a ieșit din cabinetul improvizat, a fost luat în primire de un ofițer rus în civil care nu a dat doi bani pe recomandarea medicală: „A pus mâna pe mine, mi-a dat o lopată și m-a repartizat la o echipă de deszăpezire.”

Prima oprire după părăsirea fostelor lagăre naziste a fost la Cracovia. Frigul, foamea, lipsa hainelor și bolile continuau să-i urmărească pe prizonierii-liberi. Aveau însă mici libertăți de care profitau din plin. Se puteau detașa de convoi, puteau explora orașul sau periferia lui, puteau încerca să-și satisfacă singuri nevoile de bază. Și o făceau. Dar apoi se întorceau la grup, căci fără acte, fără să cunoască limba locului și fără permisiunea clară de a părăsi țara nu puteau decât să hălăduiască aiurea, fără putința de a se întoarce acasă. Prietenii cu care plecaseră din lagăr sau cunoștințele pe care și le făceau în noul prizonierat erau singura certitudine. Sunt fascinante figurile Grecului, neguțătorului-din-orice Mordo Nahum, a lui Cesare, descurcărețul italian, a misteriosului doctor Gottlieb, dar și a infirmierei Maria Feodorovna Prima, a ucrainencei Galina și a multor altora. De naționalități diferite („printre noi erau vorbitori ai tuturor limbilor din Europa”), într-un fel sau altul, cu toții încercau să se descurce în condițiile date și în lipsa de ordine (și excesul de votcă) care guvernau lunile din jurul terminării războiului: „Maria era o femeie energică, directă, zăpăcită și expeditivă. Își procura doctoriile parțial pe cale administrativă, ridicându-le din depozitele militare sovietice, parțial prin multiplele canale ale bursei negre, în fine (și era partea cea mai consistentă), contribuind activ la jefuirea depozitelor părăsite din fostele lagăre, infirmerii și farmacii nemțești; la rândul lor, aceste provizii erau rezultatul unor jafuri precedente comise de nemți în rândul tuturor națiilor europene.”

După Cracovia, convoiul a ajuns la un lagăr de tranzit din Katowice – Bogucice. Aici condițiile păreau mai bune. „Mâncarea nu lipsea: ne era distribuită rația militară rusească, constând dintr-un kilogram de pâine, două farfurii cu mâncare caldă pe zi, o cașă (adică o mâncare din carne, slănină, mei sau ceva asemănător) și, din abundență, un ceai după tipic rusesc, slab, foarte dulce.” Însă cu greu se putea spune că foștii deținuți își recăpătaseră viața de dinainte: „În lungile seri poloneze, aerul apăsător din cameră din cauza tutunului și a mirosurilor umane se umplea de vise nesăbuite. Acesta este rezultatul imediat al exilului, al dezrădăcinării: irealul prevalează asupra realului.”

După luni care au părut nesfârșite, grupul lui Primo Levi a primit vestea că se vor îmbarca spre Odessa, pentru a-și începe călătoria spre casă: „A doua zi, visul nostru dintotdeauna devenise realitate. În gara din Katowice ne aștepta trenul: un marfar lung, pe care noi italienii (eram vreo opt sute) am pus stăpânire cu o veselie zgomotoasă. Odessa; iar apoi o călătorie fantastică pe mare, pe la porțile Orientului, după care, Italia.” Cum avea să afle destul de repede, acest drum urma să fie sinuos, cu multe întoarceri și opriri, măcinându-le zi după zi speranța repatrierii. La jumătatea lui iunie 1945, trenul a plecat, într-adevăr, din Polonia, dar, „după câteva zile, ne îndreptam cu toții spre nord, spre o destinație necunoscută, oricum, spre un nou exil. Italieni-români și italieni-italieni, cu toții în aceleași vagoane de marfă, toți cu inima strânsă, toți în voia indescifrabilei birocrații rusești, putere obscură, gigantică, nu răuvoitoare față de noi, dar suspicioasă, neglijentă, neîndemânatică, contradictorie, iar, prin efecte, oarbă, ca forțele naturii.” Au ajuns în Sluzk, un sat din Bielorusia, unde au stat vreo zece zile, iar de aici au mers în Starîe Doroghi (tradus ca Drumuri Vechi), un cătun desprins de lume, care nu apărea pe nicio hartă. Până să ajungă aici, foștii prizonieri (de acum doar italieni) au încercat să se bucure de cele mai simple, dar extrem de importante, beneficii ale libertății. „Puteam să facem lucruri pe care de multă vreme nu le mai făcuserăm: să bem apă din fântână, să ne întindem în mijlocul ierbii înalte și dese, să adulmecăm aerul verii, să aprindem un foc și să gătim, să mergem în pădure după fragi și ciuperci, să fumăm.”

La Starîe Doroghi au fost cazați în Krasnîi Dom, Casa Roșie, o construcție „plină de mistere și capcane, ca un castel de zâne”, la care, „într-adevăr, nu se făcuse economie de roșu nici pe dinafară, nici pe dinăuntru”. Au rămas aici două luni, până pe 15 septembrie 1945, când, în sfârșit, au pornit din nou la drum, cu destinația Italia: „După toate cele, rezistaserăm: învinseserăm. După anul de lagăr, de suferință și răbdare, după valul de moarte, va urma eliberarea; după gerul, foamea, disprețul și mândra companie a grecului, după bolile și mizeria din Katowice, după transferul nesăbuit, din cauza căruia ne vedeam damnați să gravităm veșnic în spațiul rusesc, ca niște astre stinse, deșarte, după lâncezeala și dorul cumplit de la Starîe Doroghi, așadar, urcam panta, drumul mergea în sus, spre casă.”

Dar nici această călătorie nu a fost fără peripeții. Deși nu au mai cotit spre nordul geros și pustiu al Rusiei, au avut de străbătut multe țări până să-și revadă orașele natale. După ce au ieșit din URSS prin Basarabia, au ajuns la Iași, unde l-a bucurat familiaritatea literelor zugrăvite pe clădiri sau pe indicatoare și l-au mirat urmele cât se poate de vizibile ale Orientului, mai ales „o cămilă obosită, fumurie, lânoasă, încărcată cu saci, degajând mândrie și o solemnitate prostească, cu botul ei preistoric de iepure”. De aici au pornit înspre sud, traversând „Alpii Transilvaniei” pe la Predeal: „în noaptea de 23 septembrie am văzut străfulgerând focurile de la rafinăriile din Ploiești, după care misteriosul nostru pilot a luat-o spre vest, iar a doua zi, după poziția soarelui, ne-am dat seama că ruta noastră se inversase: navigam din nou spre nord. Am admirat, fără să le recunoaștem, castelele de la Sinaia, reședință regală.” Până să ajungă în Ungaria, unde „ne simțeam de acum în Europa, sub aripa unei civilizații care era a noastră, la adăpost de apariții alarmante, ca aceea cu cămila din Moldova”, au poposit pentru ceva timp la Curtici, localitatea de graniță din județul Arad. Pe atunci un sat cu o mie de locuitori, Curtici a fost fără să vrea gazda a o mie patru sute de oameni flămânzi, bolnavi și aproape lipsiți de orice scrupule după lunile de chinuri. Astfel că au devastat în așa măsură totul pe acolo, că „sunt convins că locuitorii din Curtici își amintesc și acum de flagelul trecerii noastre: mai mult, este plauzibil că acesta face parte din tradiția locală și că se va vorbi de el vreme de mai multe generații, lângă foc”.

Din Ungaria au trecut în Slovacia și apoi în Austria. Ajunși în lagărul de tranzit de la Sankt Valentin, au fost luați în primire de soldații americani, care i-au supus rapid unui proces al „purificării și exorcismului” prin dezinsecția cu nou-apărutul DDT – „o noutate absolută pentru noi, ca și jeep-ul, penicilina și bomba atomică, despre care aveam să aflăm puțin după aceea”. Deși puteau trece direct în Italia, convoiul a făcut un ocol prin Germania, ceea ce l-a făcut să retrăiască toate ororile îndurate nu cu mult timp în urmă în lagărul de la Auschwitz. Abia pe 19 octombrie a ajuns, în final, la Torino. Își va găsi familia și casa în siguranță, dar va pricepe rapid că viața pe care o avea înainte e cu totul pierdută și că un alt fel de prizonierat va urma: „Curând, chiar a doua zi, va trebui să ducem o bătălie împotriva dușmanilor încă necunoscuți, din afară și din noi: cu ce arme, cu ce forță, cu ce voință? Ne simțeam bătrâni de secole, apăsați de anul cu amintiri cumplite, goliți și dezarmați. Lunile de curând scurse, deși grele, la marginea lumii civilizate, acum ne apăreau ca un răgaz, ca un armistițiu, ca o paranteză de disponibilitate fără margini, un dar providențial, dar irepetabil al destinului.”

Amplele discuții despre libertate, despre vinovăție, despre memorie, despre regimurile autoritare și moștenirea Holocaustului le va publica într-un volum din 1986, tradus în românește tot de Doina Condrea Derer și apărut la Editura ART în 2019: Cei aleși și cei damnați. Într-un mod cu totul inovator, amintirile din timpul exilului sunt îmbinate cu reflecții asupra științei și a condiției umane în volumul Sistemul periodic, tradus de Vlad Russo și publicat în colecția Cărți cult.

Fie că e vorba de un stil memorialistic pur sau de autobiografie distilată în meditație filosofică, cărțile lui Primo Levi sunt atât o mărturie cutremurătoare despre ororile Holocastului, cât și o proză cât se poate de dinamică, dovedind o sensibilitate artistică cu totul aparte.