Andrei Pleșu: „Nu există progres educațional fără modele și fără o ambianță publică sănătoasă” #1

Stimate domnule Andrei Pleșu, educația, procesul formării ne dau cel puțin o parte dintre răspunsurile importante la întrebările despre viață, devenire, împlinire și destin. Răspunsurile capătă un sens exemplar când e vorba despre personalități de marcă ale culturii, precum domnia voastră. Să începem discuția noastră cu începutul... Când ați descoperit cărțile? Când și cum au prins contur în ceea ce vă privește pasiunea pentru lectură, atracția față de scris?

E de la sine înțeles că procesul formării implică, pentru oricine, un anumit program, anumite reguli, metode, îndrumări potrivite cu profilul „învățăcelului“. Dar în joc intră și componente mai puțin sistematizabile: context familial și social, întâlniri modelatoare, traseu biografic, determinări istorice locale și planetare (locul și momentul inserției în lume, spiritul timpului) etc. În ce mă privește, aș spune că am avut, începând din copilărie, un parcurs existențial atipic, dar care, cuplat cu „firea“ mea, cu alcătuirea mea lăuntrică, a funcționat „provocator“ în sens bun. Și aparentele neșanse au funcționat benefic. N-a fost „meritul“ meu, ci, pur și simplu, efectul unor conjuncturi istorice și private, al unei „țesături“ destinale specifice...

Tatăl meu (medic) venea dintr-un mediu de oameni cultivați, în vreme ce mama se născuse într-o ambianță de oameni simpli, de la marginea Capitalei. Am „început“, deci, printr-un balans între str. Brezoianu (lângă Cișmigiu) și zona Dristor din cartierul Dudești... Între cultură subînțeleasă pe de o parte și timidă aspirație culturală pe de alta. Urmând traseul profesional al tatălui meu (repartizat, după facultate, în provincie), am început școala primară la Sinaia, am continuat la Pârscov (satul de pe Valea Buzăului, unde, cum am aflat mai târziu, se născuse Vasile Voiculescu), după care a trebuit să mă despart de părinții mei, când o nouă „repartiție“ l-a plasat pe tata în alt sat – Bozioru – unde nu exista încă școală). Am fost, deci, trimis la București, găzduit generos de rude, și, din clasa a treia primară, am devenit elev la Liceul Spiru Haret. Spun toate astea pentru că, separat de părinți la vârsta de 9 ani (ne revedeam doar în vacanțe), am căpătat un soi de „maturitate prematură“, vag bătrânicioasă, pe un fond de solitudine și retractilitate. Un bun „demaraj“ pentru lectură... Să nu uităm că nu existau televiziune, computer, smartphone și că singura destindere atrăgătoare și la îndemână era cartea, la care adăugam, adesea, vizite la cinematograful Timpuri Noi de pe Bulevardul 6 martie – azi Elisabeta – unde, cu un singur bilet (de un leu și 25 de bani), puteai rămâne în sală cât voiai, urmărind un bogat program de filme documentare și artistice pentru tineret. Fapt e că și în casa tatălui meu, și în cea a familiei lui din Brezoianu, cărțile erau o prezență firească. Mă gândesc, de altfel, adesea, în anii din urmă, că „biblioteca“ era, pe-atunci o „mobilă“ cvasi-obligatorie a oricărei „case de oameni“. Nu prea mai e cazul...

În cursul primar, fie la Pârscov, fie la București, mi-am început „cariera“ de cititor cu Jules Verne (Insula misterioasă, Căpitan la 15 ani și celelalte, deja traduse în românește) și Alexandre Dumas (tatăl): Cei trei mușchetari, După 20 de ani, Contele de Monte Cristo. Am dat și peste Sadoveanu (Frații Jderi) și peste Ion Creangă. Mama pretindea că o mai luam și razna. Că, de pildă, m-a surprins, când nu terminasem clasa a treia primară, citind o piesă de Shakespeare. Provocarea, pe atunci, venea și de la obiceiul (care m-a marcat până târziu) de a asculta teatru radiofonic: cu mari actori și mari autori (Tirso de Molina, Garcia Lorca, Mihail Sebastian, Camil Petrescu, comediile lui Alecsandri plus Despot Vodă, Edmond Rostand cu Cyrano de Bergerac etc.). Pe la 12 ani, obișnuiam să mă „joc“ citind pe roluri piesele lui Caragiale și dezvoltasem o abilitate comică de a imita stilul și vocea unor Birlic, Giugaru sau Radu Beligan (era și anticiparea unei pasiuni actoricești care m-a făcut ca la sfârșitul liceului să candidez – cu succes! – la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică. De altfel, spre lauda Liceului Spiru Haret, nu pot uita că, adesea, ne programa duminica la Teatrul Național, unde actori renumiți ai momentului ofereau ample recitaluri de poezie). Un ultim lucru, esențial pentru acest episod al „formației“ mele: în apartamentul din strada Brezoianu dormeam în aceeași cameră cu un unchi al meu, profesor de franceză, pe care îl amuza să-mi citească, înainte de culcare, pasaje din Racine și Corneille. Tot el mi-a pus în mână L’art de lire a unui istoric literar francez pe care îl admir și astăzi: Émile Faguet. Eram undeva între clasele a 8-a și a 10-a. A urmat și un episod de schimbare a gazdelor: a trebuit să mă mut în casa (de fapt camera) unei surori a mamei mele, undeva spre Rahova, unde, alături de soțul ei, ne străduiam să învățăm englezește și „exersam“ pe o carte a lui Somerset Maugham (Ashenden: or the British Agent). Iar mulțumită profesoarei cu care, în ultimii ani de liceu, luam, în particular, lecții de engleză, am citit The Happy Prince (Oscar Wilde) și Little Lord Fauntleroy (Frances Burnett).

Cât despre scris, am fost, încă de timpuriu, spontan și extrovert. Eram, încă din clasa a treia și a patra, în competiție cu un foarte talentat coleg de clasă, Ștefan Brăgărea: scriam versuri, „compuneri frumoase“, comentarii țanțoșe... Am continuat să scriu, de-atunci încolo, fără întrerupere. În arhiva mea, descoper mereu, perplex, numeroase pagini vechi din care nu lipsesc poezia, însemnările de jurnal, notele de lectură ș.a.m.d. Și cred și astăzi – dl. Noica mi-a confirmat, mai târziu, opinia – că experiența scrisului trebuie să înceapă devreme. Fără exercițiu timpuriu și constant riști o stângace volubilitate târzie...

Articolul integral poate fi citit în numărul 20-21/Septembrie-Octombrie 2021 al revistei Tribuna Învățământului.